Andrew Nicoll:„Vreau să trăiesc într-o lume în care romanele sunt ca un dans, nu ca un meci de box“
Născut în 1962la Dundee, în Scoţia, Andrew Nicoll scrie articole politice pentru The Sun.În 2008 şi-a făcut debutul editorial cu romanul A fost odată ca niciodată (The Good Mayor; Editura ALLFA, 2014). Distins cu Premiul Saltire pentru cel mai bun roman de debut al anului şi tradus în peste douăzeci de limbi, a fost urmat de alte două romane: The Love and Death of Caterina(2011) şiDacă citeşti asta înseamnă că am murit (If You’re Reading This, I’m Already Dead, 2012; Editura ALLFA, 2013). A fost odată ca niciodatăși Dacă citeşti asta înseamnă că am murit au apărut în colecția Strada Ficțiunii, în traducerea Ioanei Văcărescu. Ambele romane au fost redactate de Ruxandra Câmpeanu.
Interviu de Ruxandra Câmpeanu
Ruxandra Câmpeanu: Ți-ai scris primul roman, A fost odată ca niciodată – și pe următoarele două, de altfel – în timp ce făceai naveta ca să ajungi la serviciu. Îți propuseseși chiar de la început să scrii un roman sau voiai doar să-ți umpli timpul petrecut pe drum?
Andrew Nicoll: Sincer să fiu, cartea asta a venit ca un răspuns la o perioadă foarte tristă din viața mea. Mă apropiam de vârsta de patruzeci de ani, și treaba asta mă mâhnea foarte tare. Presupun că treceam prin obișnuita criză a vârstei de mijloc, cum trec atâția alții. Unii dintre prietenii mei au încercat să depășească momentul aruncând banii pe o mașină sport sau găsindu-și o iubită mult mai tânără decât ei. Reacția mea a fost să scriu – e mai ieftin. Am publicat ici și colo niște povestiri care s-au bucurat de un oarecare succes, iar într-o zi m-am trezit dintr-un vis cu o idee pentru o povestire de vreo opt sau zece pagini. Optsprezece luni mai târziu, povestirea se transformase într-un roman în toată regula.
R.C.: La un moment dat, în A fost odată ca niciodată, ni se spune că „pentru povestea asta e mult mai important felul în care e istorisită decât ceea ce se întâmplă“. Și, într-adevăr, ambele romane care ți-au apărut în limba românăproblematizeazăactul spunerii. Exemplul cel mai la îndemână este Otto Witte, naratorul din Dacă citești asta înseamnă că am murit, care își începe povestea de cinci ori până își dă seama cum vrea să o spună de fapt. Convențiile literare sunt „denudate“ și deseori parodiate în romanele tale. Cum anume ar trebui spusă o poveste, în opinia ta? Și cum nu ar trebui spusă?
A.N.: Problema e că poveștile sunt pe cale de dispariție. Sunt privite cu ochi răi. Nu știu cum stau lucrurile în România, dar în Occident poveștile nu mai au niciun loc în literatură. Și totuși, suntem programați genetic să spunem povești, și asta nu de ieri, de azi, ci de la Iliada și Odiseea încoace; de la Epoca de Piatră încoace. Uită-te la picturile rupestre – nu crezi că omul cavernelor avea și niște cuvinte pentru lucrurile pe care le picta? Bineînțeles că avea. Dar pe literatură a pus stăpânire o tradiție academică nefastă, care ne învață că poveștile sunt vulgare, așa că în locul lor avem monologuri monotone și lamentouri leșinate, cărți în care nu se întâmplă nimic, dar în care ni se cere să găsim cu toții nu știu ce sens ascuns. Nimeni nu vrea așa ceva, în afară de un cerc de critici care nu se gândesc decât la interesele lor. Tocmai de aceea nu se vând decât romane polițiste. Oamenii cumpără romane polițiste pentru că știu că o să găsească în ele o poveste – și exact asta își doresc.
