Cand omul si praful sunt rude

Când omul şi praful sunt rude  

Un text de Daniela Șontică

10999895_699090326875643_513696247_o“Serafim căuta prin buzunare matca unui stup/ aflase că omul şi praful sunt rude”. Sunt două versuri convingătoare din volumul “Seraphim – Schimbul de pasăre/ Bird’s Exchange” semnat de Florian Silişteanu (română-engleză, apărut la Reflection Publishing, Sacramento, California, 2014, cu o prefaţă de Procopie Clonţea).

Serafimul lui Florian ne spune o poveste a cărui personaj principal este desigur acest înger-om-pasăre, numit Serafim, plecat în lume să afle cum mai merg treburile, dacă oamenii îl recunosc după aripi, dacă o fi bine să fii muritor, dacă poţi trage cu ochiul pe gaura cheii, eventual să observi “cum se îmbracă Domnul”.

Şi află uneori lucruri interesante, alteori triste, pentru care se ascunde să plângă (cum ar spune autorul „se asunde lacrimei”), de câteva ori se pune în situaţii comice Serafim, dar mereu este gata să o ia din loc spre alte minuni, fireşti pentru unul ca el. Serafim se confundă, desigur, cu însuşi părintele lui, poetul, “sunt fericit, frate”, răspunde el asemenea autorului, care declară că s-a născut fericit.

Silişteanu mizează, nu fără succes, pe dorinţa omului, veche de când lumea, de a auzi/citi băsmiri. Întâmplările lui Serafim sunt spuse cu limbaj de vechi basm, pe alocuri chiar ai impresia că Petre Ispirescu scrie poezie. Dincolo de toate, însă, “Schimbul de pasăre” al lui Silişteanu se doreşte o poveste desprinsă din scrierile biblice, fiind mai degrabă o apocrifă cu întâmplări din lumea de azi ce tânjește după lumea de mii de ani.

Regăsesc în proaspătul volum al lui Florian Silişteanu mai vechea obsesie pentru ideea de zbor (cuvântul pasere este nelipsit), dar şi de apropiere de divin (îngerul, Domnul, crucea), şi unele mai recente: timpanul şi distanţa, pe care riscă să le tocească folosindu-le destul de mult şi în exprimarea cea de toate zilele (dar poetul e poet şi în timpul liber, nu-i aşa?).

O tristeţe de fond şi un sentiment că nicăieri nu este locul omului-înger-pasăre fac din Serafim un personaj tragic, chiar dacă nu lipsit de un anume histrionism.

Impresia generală este că Florian Silişteanu caută să-şi primenească rostirea poetică, felul de a scrie, modalităţile de a-şi etala vulcanica trăire neconsumându-şi-le deocamdată.

Iată un poem reuşit din volum:

Serafim – întrecător de orb – ceasul al doilea

 

Serafim a făcut ţăndări oglinda lumii A luat ciob a tăiat

mâinilor închipiuind aripi apoi a aşteptat

Era întuneric auzea voci Serafim a crezut că se strigă

pe sine A luat sunetul şi l-a subţiat şi l-a îmbăiat şi l-a lăsat la

uscat i-a făcut nod

Aşa o zi aşa un deal până când Serafim a simţit că

sfârşeşte Rotitoare era paserea dintelui albă măiastră

ca smalţul dintre chemări

Serafim se lepădase de umbră dar hoitul găsea drumul

–         Degeaba fugind Serafime cât uşa din urmă nu-ncui

striga Domnul şi cu cât mai tare striga cu atât mortul

din umbră primenea piele nouă fugarului şi cu cât mai

înalt chema Domnul cu atât Serafim săpa şanţul unei

vedenii tot mai adânc…tot mai adânc

un înger se scrie în braille.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

FOLLOW ME HERE!