Carti Cu Suflet

Suntem suma cartilor pe care le-am citit!
cover
Carti

Casnica: „Există poveri pe care nici măcar cei mai buni prieteni nu ar trebui să le știe”

Casnica de Jill Alexander Essbaum

Editura Trei

În câteva cuvinte, subiectul cărții „Casnica”, de Jill Alexander Essbaum, s-ar putea rezuma cam așa: Anna Benz este o americancă de aproape 40 de ani, care locuiește împreună cu soțul său, bancher, și cei trei copii ai lor, într-un orășel liniștit de lângă Zürich. Anna nu are griji financiare, însă se simte captivă într-o viață care nu o reprezintă. Complexată de faptul că nu cunoaște limba, Anna se înscrie la un curs de germană, sperând astfel dea puțină culoare vieții ei anoste. Aici va cunoaște un bărbat cu care va începe o relație sexuală. Nu va fi singura relație extraconjugală în care se va implica fără rezerve, iar acest lucru o va speria în aceeași măsură în care o va face să se simtă vie. Numai că exact atunci când ai impresia că acțiunea stagnează și că unele lucruri par să se repete în buclă, minciunile ies la suprafață și viața Annei scapă cu totul de sub control.

interior

În unele dintre prezentările acestui personaj am citit despre o Annă plictisită de propria-i existență. Chiar și ea vorbește despre plictiseala care-i roade încet, dar sigur propria existență. Însă e limpede că e mult mai mult decât atât. Eu am văzut în Anna o persoană profund nefericită căreia-i lipsesc dragostea, afecțiunea, sentimentul că e împlinită pe toate planurile, apreciată, dorită, respectată. Îi lipsește dragostea soțului ei, devenit un străin care nu dă semne să se poarte atent și grijuliu cu ea decât atunci când se află în preajma altor oameni. „Bărbatul vesel și exuberat cum se dovedise a fi acasă la familia Gilbert fusese înlocuit de soțul posac, supărat, pe care Anna îl cunoștea prea bine”, scrie autoarea. Sau: „În ciuda soarelui, îi era destul de frig încât să tremure. Bruno a văzut și a tras-o mai aproape de el. Acesta era Bruno de care, într-un fel, se putea spune că se îndrăgostise. Ieșea la iveală când erau cu soții Gilbert. O lejeritate minunată, tihnită, la care păreau să nu ajungă niciodată când erau singuri.”

„Dacă ești nefericită,(…), atunci de ce nu pleci?”, o va întreba psihologul la care Anna  merge, la sugestia soțului. Și-a pus și Anna deseori această întrebare și chiar a încercat să-l provoace pe Bruno la un răspuns ipotetic, în cazul unei, la fel de ipotetice despărțiri. „Știu că nu mă vei părăsi niciodată, pentru că ai nevoie de mine”, i-a răspuns Bruno atunci cu siguranța celui care e stăpân pe viața și fericirea celuilalt.

2979

Anna nu este doar nefericită, ci este și incredibil de singură. Doamne, cât mă pricep la singurătate! Acesta era adevărul.” Anna este singură și în preajma unicei prietene pe care reușește să și-o facă la cursurile de germană. Pentru că Anna nu poate spune nimănui ce simte, ce face, ce trăiește. Ar părea complet neverosimil și de neînțeles. „Anna rareori se simțea comod în propria ei ființă. Sunt crispată și am treizeci și șapte de ani, se gândea Anna. Sunt suma tuturor grimaselor mele.”, se descrie Anna cu tristețe, desconsiderare și oarecare dezgust. „Era singură și rezervată. Anna era singură și rezervată oriunde mergea.”

Deși face terapie, Anna nu-și golește niciodată sufletul. „Nimeni nu e tot timpul echilibrat, Anna știa acest lucru. Totuși, Anna nu îndrăznea să se deschidă. Există poveri pe care nici măcar cei mai buni prieteni nu ar trebui să le știe. Astfel, Anna era mai singură ca niciodată.”

img_20161108_141657

Doctor Messerli bănuiește tristețea Annei, iar uneori chiar simte că mai are doar puțin până va ajunge la sufletul ei sfășiat, însă nimic nu o poate face pe aceasta să se deschidă până la capăt. Iar fără ajutor din partea Annei, orele de psihoterapie sunt pierdere de vreme.  „Psihanaliza nu e terapie, a răspuns Doctor Messerli. Scopul majorității terapiilor este să te facă să te simți mai bine. Psihanaliza își propune ă facă din tine un om mai bun. Nu e același lucru. Rareori te simți bine când faci psihanaliză. Gântește-te la un os rupt care s-a vindecat strâmb. Trebuie să rupi din nou osul și să-l așezi bine. A doua durere este de obicei mai mare decât trauma inițială. E drept, călătoria nu este plăcută. Anna, nu ăsta e scopul ei.”

La urma-urmei, ce are Anna să-și reproșeze? Pasivitatea de care este foarte conștientă și căreia nu i s-a împotrivit niciodată. Pentru că Ana „era o ușă batantă, un trup inert în brațele altui trup care îl căra cu sine. O barcă fără vâsle pe un ocean. (…) nu mă pricep să fac alegeri.Coloana vertebrală îmi e prinsă în chingi. Asta e povestea vieții mele. Și așa era.”

Aceeași pasivitate cu care-și acceptă nefericirea, ca și când ar merita-o. „Uneori asta făcea Anna: pur și simplu, renunța.” Și, la urma-urmei de ce ar lupta Anna, când nimic din existența ei nu o reprezintă, când a devenit mama a trei copii pe care nu și i-a dorit niciodată, când depinde întru totul de soțul ei și când știe că nu există niciun alt loc sau om din lume care să o dorească. „Unde pot să mă duc? Anna se simțea prizonieră indiferent unde se afla. Chiar și la capătul unei seri ca aceasta…. „Unde mă duc? Anna nu avea unde să se ducă și niciun motiv s-o facă. Oriunde mă duc e niciunde. Era adevărat. Dar o irita plictiseala ei și și-a alungat-o.”

Și, oricum ar fi, Anna știe că „mai bună de atât nu voi fi niciodată.” Pentru că așa i-a inoculat soțul ei, asta a făcut-o să simtă soacra ei, așa se consideră și ea. Un om bun de nimic. Un om care nu trebuie nimănui, un om fără identitate, pe care nu-l iubește nimeni cu adevărat, pe care nu-l vrea nimeni în viața lui.

img_20161011_172647

De ce înseală Anna? „Apelând la o logică întortocheată, Anna putea justifica o aventură: Mă simt bine pe moment. Mă distrage de la lucrurile care mă apasă. Bruno mă ignoră de ani de zile. Nu pot să am și eu ceva care e doar al meu? Dacă Bruno nu știe, nu contează. Nu va dura veșnic, doar puțin. Puțin. Numai puțin, se minte Anna, bucuroasă că a găsit ceva în viața ei care s-o scoată din nemișcare și care s-o bucure, fie chiar și pentru un scurt moment.

„Casnica” e un roman psihologic, cu o eroină pe care nu reușești s-o înțelegi și s-o placi până la capăt, s-o aprobi întru totul și să n-o judeci – cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. Mi-au plăcut, însă, construcția romanului, alternanța celor două planuri și dozarea foarte bună a suspansului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *