V-ați putea întreba pe bună dreptate ce legătură ar putea exista între minunatele perioade La Belle Epoque și cea interbelică, când Bucureștiul strălucea de farmec, cultură, vestimentație atent croită după ultima modă pariziană si… metroul bucureștean de astăzi. Ei bine, niciuna ați putea spune. Doar că pentru mine este una, care de altfel mi-a și împlinit o dorință mai veche: aceea de a afla într-un mod structurat și metodic mai multe informații despre acea epocă minunată, de final și început de secol, suprapunând poveștile de atunci pe străzile orașului de azi.
La metrou am descoperit acum ceva vreme un afiș simplu, alb negru care anunța o incursiune pietonală în Bucureștiul de odinioară chiar în acel weekend, cu plecare din fața Ateneului Român. Nu mai auzisem de așa ceva, drept urmare am reținut ora și m-am dus. Nu am să vă spun ce am aflat atunci, din punct de vedere istoric, ci în ce mod m-au surprins cei doi ghizi.
Tineri, chiar foarte tineri, Edmond și Alberto erau doldora de povești culese din cărți și din presa vremii, frumos spuse, cu umor, dicție și pasiune. Dar mai presus de toate m-au impresionat maniera artistică și dezinvoltura, mai ales dezinvoltura atât de nespecifică nouă românilor, cred eu, de a vorbi în public în fața unor străini. Să tot fi trecut 4 sau 5 ani de atunci. Timp în care i-am urmat și în alte tururi, așteptând și căutând în fiecare an afișele de la metrou.
Astfel, am folosit pretextul celui mai recent tur cultural la care am participat, ”Cu bastonul prin București”, și i-am propus lui Edmond un interviu pentru Cărți cu suflet. Am aflat mai multe despre sursele sale de inspirație, iubirea sa pentru București și despre alte proiecte culturale pe care el și echipa Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN) le pregătesc în această perioadă. (Credit foto A.R.C.E.N.)
Carte de vizita Edmond Niculușcă (Credit foto Alexandra Jitariuc)
Are 25 de ani, a absolvit Școala Centrală (fostul liceu Zoia Kosmodemianskaia) și Facultățile de Teologie și Științe Politice.
Iar acum, după cum spune chiar el ”mă ocup de ARCEN în fiecare zi a vieții mele”. Sub egida asociației, înființată de el împreună cu câțiva colegi de liceu pe când aveau 16 ani, Micul Paris de demult prinde viață în tururile culturale „Cu bastonul prin Bucureşti“.
1. Câți ani se împlinesc de când le dezvăluiți bucureștenilor secretele propriului oraș?
ARCEN a făcut în iunie 9 ani de când există. Totul s-a închegat la Școala Centrală, unde eram elev, împreună cu doi prieteni am fondat asociația, iar proiectele dedicate Bucureștiului împlinesc anul acesta 6 ani de când le organizam. De când eram elevi, din 2008, noi cei ca înființasem ARCEN-ul ne-am gândit să salvăm Școala Centrală. La 18 ani am reușit să deblocăm 6 milioane de euro din Banca Europeană de investiții, care erau blocați din nu se știe ce motive nici până azi, pentru a restaura și c consolida monumentul istoric al lui Ion Mincu, salvând în fond clădirea Școlii Centrale. După ce s-au încheiat lucrările, am introdus Școala Centrală în circuitul Nopții Europene a Muzeelor. Din 2012 încoace, în fiecare noapte a muzeelor, ARCEN organizează aici evenimentul ”Noaptea albă la Pensionatul Domnesc de Fete” și putem să ne mândrim cu asta pentru că suntem una dintre cele mai căutate entități culturale. La ediția de anul trecut am avut peste 7000 de vizitatori la acest eveniment.
2. Cum și de unde a pornit ideea acestor tururi pietonale prin Bucureștiul vechi?
Pe de-o parte, atunci când a fost să salvăm Școala Centrală am întâmpinat o oarecare… nu opoziție ci indiferență.. a colegilor mei, a colegilor noștri, a celor mai mari, adică a profesorilor și ne-am gândit că oamenii nu sunt atrași de București sau nu sunt implicați în salvarea patrimoniului orașului pentru că nu-i cunosc istoria și atunci am spus: ”E simplu. Oamenii trebuie să cunoască poveștile orașului, să fie seduși de ele și astfel o să se implice și în activități civice de salvare”. Cam asta a fost schema inițial.
Acum, pasiunea pentru București mi-a fost cultivată de-a lungul timpului. Am avut șansa de a trăi întâlniri providențiale, cred. În urmă câteva zile, una dintre aceste persoane providențiale a împlinit 100 de ani. A avut o bursă la Școala Centrală în timpul Reginei Maria, are un destin fascinant și datorită ei iubesc atât de mult Bucureștiul căci nu era puțin ca la 10 ani să studiez franceză cu un om care făcuse istoria cu Nicolae Iorga, de exemplu, sau care îl avusese profesor de franceză pe Charles Drouhet. El era cel mai `demodat` profesor de la Universitatea București în anii `30, pentru că venea pe bulevardul Elisabeta cu trăsura, cu joben, cu mănuși și povestea profesoara mea că râdeau cu toții de el, pentru că toți veneau cu automobilul, fiind perioada febrei acestora în capitală.
3. Știu că pe lângă cele generale, vizând cu precădere zonele centrale, ați organizat și tururi tematice – incursiuni în fostele mahalale, pe urmele lui Mircea Eliade etc. Care a stârnit până acum cel mai mult curiozitatea bucureștenilor și unde ați avut cel mai mare număr de participanți?
În primăvara lui 2014 am început să organizez și trasee prin fostele mahalale, care aveau sensul de cartier, mai degrabă. Prima a fost una descoperită întâmplător de noi – mahalaua Flămânda, prin spatele Patriarhiei Române dincolo de strada Enăchiță Văcărescu – Principatele Unite. O descoperire fascinantă, o zonă istorică deosebită și intactă din punct de vedere al clădirilor, cu o istorie nemaipomenită. Și a avut mare succes când am anunțat că ne plimbăm prin mahalaua Flămânda, că lumea nu știa nici ce e și nici unde e. Am văzut că merg poveștile de mahala și atunci am ajuns și prin cea a Mătăsarilor, a Icoanei – care este mai specială. Ea s-a schimbat repede pentru că aici s-au mutat Eugeniu Carada, casa există până azi, Caragiale, Ion Mincu.
În această primăvară, cel mai de succes tur, dar nu chiar de mahala a fost ”Prin Bucureștii lui Mircea Eliade”. Am plecat din dreptul intersecției cu Mântuleasa, Negustori, Plantelor, lângă Biserica Mântuleasa și ne-am plimabat prin mahalaua Popa Soare, Mântuleasa, Negustori, Sfinților. Dar de fapt ne-am plimbat prin ceea ce au numit o serie de critici literari triunghiul fantastic al copilăriei lui Mircea Eliade, al literaturii lui, multe din nuvele întâmplându-se aici. Am îmbinat istoria reală a mahalalelor cu istoria mitică a Bucureștilor. Am vrut sa facem 4 tururi în 2 săptămâni, dar am ajuns să facem 16 tururi în 4 săptămâni și tot nu a fost suficient, atât de multă lume a venit.
4. Care sunt sursele documentare pentru poveștile ce însoțesc traseele ARCEN? Recomandați-ne câteva titluri esențiale de cărți care ne introduc în atmosfera Bucureștiului ante și interbelic.
Ca să facem un traseu cultural, apelăm la memorii, jurnale, monografii, istorii ale Bucureștiului, mai mari sau mai mici și presă veche. Avem mii de numere de ziare de la 1880 și ceva până la 1940, digitizate toate și zeci de cărți.
Sigur, există câteva de căpătâi fără de care nu poți să faci un astfel de traseu. Una este ”Istoria Bucureșcilor” de Ionescu Gion, cele 4 volume – trei au fost reeditate la Editura Humanitas – din ”Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa, carte care nu este reeditată. Există și s-a reeditat și de multe ori o folosim, dar nu pentru zonele de mahala, Paul Morand – ”București”, Henri Stal ”Bucureștii ce se duc” – acestea fiind cărți de istorie a Bucureștiului. Ar mai fi și Mircea Damian ”București” sau ”Viitorul Bucureștilor” a lui Dem I. Dobrescu, numit ”Primarul târnăcop” care nu putea să doarmă de grija pentru oraș și care scrie o carte despre cum voia el să îl transforme. Dar nu a mai apucat, din păcate.
Dar de multe ori folosim și jurnale. Ani de zile am apelat la memoriile lui Eliade, la ”Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, de Jeni Acterian, cărți care transmit imagini din epoca interbelică, dacă ne referim la această perioadă. Evident, pentru traseul lui Mircea Eliade am citat foarte mult din nuvelele fantastice, dar și din romanele generaționiste ca ”Huliganii”, ”Întoarcerea din Rai”, ”Viață nouă” care au imagini foarte relevante cu privire la acel București vechi pe care l-am pierdut așa…din păcate.
5. Vorbind despre această perioadă înfloritoare a Capitalei, care sunt, din punctul tău de vedere, acele obiceiuri de interacțiune socială de apreciat care astăzi au dispărut?
În primul rând au dispărut plimbările de dimineață și de seară de pe Calea Victoriei. Nu știu dacă ar mai fi putut 
totuși să aibă loc în condițiile în care astăzi se muncește enorm, toată lumea lucrează mult. În perioada interbelică la orele 14 se încheia treaba, în secolul XIX și mai devreme… Dar asta s-a pierdut evident. În Bucureștiul interbelic oamenii se plimbă în sensul în care pur și simplu toată artera devine pietonală, este locul unde te arăți, locul unde iubeai, te sărutai întâia oară fără știrea părinților, unde discutai politică, unde îți întâlneai cunoscuții, îți făceai cunoștințe. Multe romane se întâmplă pe Calea Victoriei din perioada interbelică…
Sursă foto: www.bucurestiivechisinoi.ro
E o arteră literară, putem spune. S-au pierdut și plimbările de Șosea care aveau un alt farmec și se refereau la timpul liber și la un anumit tip de distracție, de loisir și bătaia cu flori de la 10 mai, pentru că s-a pierdut ziua de 10 mai… Dar parțial pare să se fi recâștigat ideea de grădină de vară, deși în acea perioadă erau foarte multe și toate aveau meniul scos în față, din care nu lipseau niciodată limonada gazoasă și mititeii.
S-au pierdut balurile. Secolul 19 a fost secolul balurilor: de epocă de caritate, mascate, la Teatrul Național, în palatele de ”țeremonie” cum erau numite Palatele Știrbei și Suțu
6. Te voi ruga, de asemenea să ne creionezi un scurt portret al orașului de odinioară și prin prisma unor meserii astăzi dispărute sau poate pe cale de dispariție…
Da, mai există cizmarii, pălărierii… dar nu mai există limonageriile, unde se vindea limonadă sau rahagii – care vindeau zaharicale și rahat… Sau iaurgii, sacagii – care vindeau apă.. Tăbăcarii au dispărut, zarafii care făceau schimbul de bani, negustorii de toate felurile care erau autentici, până și vânzătorii de ziare care aveau farmecul lor și care știau ce vând, știau titlurile, îți explicau… Ei fugeau cu toții, cu ziarele în brațe, din strada Sărindar, azi Constantin Mille strigând titlurile prin tot orașul. Chiar și în timpul când începuseră să apară chioșcurile de ziare. Primul a fost amplasat unde astăzi există Pizza Hut de la Universitate, la intersecție cu Calea Victoriei, vis-a-vis de Cercul Militar Național. El era chioșcul lui Nae Basarabescu, care, 7 ani de zile, a fost unic în Capitală și a schimbat obiceiurile bucureștenilor: ei se duceau pe Calea Victoriei special să cumpere ziarul și dacă era o foaie franțuzească o țineau în mână să se vadă titlul și dacă era românesc îl îndoiau și îl puneau în haină.
Croitoresele, spălătoresele erau foarte importante și lustragii, cei care făceau ghetele, în special pe bulevardul Elisabeta, Piața Matache. Numai ei știau acest meșteșug, era o artă aproape.
Deci s-au pierdut multe… dar și timpurile ne fac să pierdem multe.
Sursă foto: http://romaniainterbelica.memoria.ro/
7. Atunci când nu te documentezi pentru tururi, ce cărți și ce autori îți fac după-amiezele sau serile mai frumoase?
Sunt perioade… Acum am o pasiune deosebită pentru literatura rusă. Cred ca e imposibil să nu îți placă literatura rusă. Mă bucur că de ceva timp am descoperit că îmi place și cea contemporană cum ar fi Mihail Siskin – ”Scrisorar”. Foarte frumos! Și mai am o pasiune veche pe care toamna, iarna când am mai mult timp, o reiau. Este vorba despre tot ce înseamnă literatură și filosofie a Greciei Antice. Am și organizat acum câțiva ani o serie de întâlniri ”Seri de filosofie și literatură antică”. Cea mai recentă ”Cunoașterea înaripată – o lectură din Platon” a avut loc la Verona, Cărturești. Au venit peste 250 de persoane, care au stat două ore lipiți să asculte fragmente din Platon pe care le-am discutat împreună. Eu cred că este foarte actuală literatura Greciei antice.
8. Dintre toate cărțile scrise de autori români pe care le-ai citit până acum, spune-mi te rog câteva titluri de care nu te-ai despărți?
Evident că nu m-aș despărți de Eliade, ador ”Întoarcerea din Rai”, ”Huliganii”, ”Nuntă în cer”, ”Noapte de Sânziene”… După aceea ar mai fi Noica, Marin Sorescu… Sau Petru Creția, mi-a plăcut mult ”Luminile și umbrele sufletului”, și mi se pare că el, ca autor, ar trebui mai mult cunoscut. Am avut bucuria să îl descopăr pe Radu Petrescu – școala de la Târgoviște, anii `70 cu ”Matei Iliescu”. Fascinant scrisă. E așa… un fel de James Joyce și toată acțiunea cărții se întâmplă în zona Icoanei și într-un oraș de provincie, N.
Și mi-a mai plăcut în vara asta o carte – ”Partea nevăzută decide totul”, de Horia Roman Patapievici.
Nu sunt foarte ordonat în lecturi, trec așa … de la una la alta. Sunt perioade când citesc mai multe în același timp, de exemplu acum citesc niște reportaje de Geo Bogza și în paralel ”Eseu de orbire” de Saramago. Și teologie, când am timp. Și aș recomanda tuturor ”Ecleziastul”, ”Cântarea cântărilor” și ”Iov”. Sunt niște cărți de literatură superbe.
9. Apropo de asta, cum de ai ales ca primă facultate Teologia?
Am ales-o de curiozitate cred… Pasiune, nu știu. Oricum a fost un timp al lecturii. Dar nu m-am dus acolo să fac ceva după, pornind de la acea facultate, însă am întâlnit și oameni excepționali, lucru care e foarte valoros.
10. Cei care v-au urmat în cel puțin un tur prin București știu că voi, echipa ARCEN, aveți și un puternic mesaj social de implicare în protejarea clădirilor cu statut de monument arhitectonic și a zonele istorice. Care ar fi modalitățile de stoparea a abuzurilor privind aceste clădiri?
Da, complicat… Ca să protejezi o clădire, în primul rând trebuie să ai răbdare să intri pe site-ul Primăriei, să vezi când au loc consultări publice. Care de fapt se fac formal. Pentru că nimeni din Primăria Capitalei nu e interesat de ce spun cetățenii unei zone. De exemplu cei din zona Mântuleasa se opun proiectului de contrucție a unui bloc de 7 etaje pe locul școlii lui Mircea Eliade, demolată ilegal în 2008, parcă… Și totuși sunt foarte multe șanse să se facă acel bloc, dacă nu cumva s-a și dat aprobarea, deși au fost solicitări ale locuitorilor să nu se facă asta ci poate altceva, nu un bloc de 7 etaje că acolo sunt unele de un singur etaj. Dar, e un pas important dacă am fi foarte mulți care am trimite mesaje la consultările publice. Până la urmă s-ar crea o presiune.
De exemplu, un alt lucru se întâmplă la Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei, unde se va construi un mall. Proiectul acesta depinde de votul Consiliului General al Municipiului București. E ca și aproape gata, votul acela se poate da oricând. În acest caz, ultimele soluții sunt în instanță sau ieșitul în stradă.
Este ilegal acel proiect, la fel să se dărâme grajdurile și crama în 2008, dar e ilegal să se facă un mall acolo pentru că e monument istoric, pentru că legea patrimoniului spune că nu ai voie să construiești la mai puțin de 25 de metri distanță, pentru că gradul de ocupare al teritoriului în zona protejată Temișana, că ține de acea zonă, nu permite construcția unui bloc atât de masiv și pentru că este UNICUL palat domnesc pe care îl avem în picioare, ea este clădire de început de secol XIX, 1835, noi avem în general de final de secol. Foarte valoros din punct de vedere istoric.
Și din punct de vedere urbanistic, iar este un dezastru, pentru că străzile acelea nu vor putea primi încă 2000 de mașini. Ca oricum Calea Victoriei se blochează la intersecția cu Grivița și acolo ar fi mallul…
Sursă foto: http://www.romania-redescoperita.ro
11. Ce proiecte și noi trasee culturale pregătiți în perioada următoare la ARCEN?
Deocamdată desfășurăm traseul ”Cu bastonul prin București” în fiecare sâmbătă de la 11:00 și duminică de la 18:00, cu plecare de la Cercul Militar Național, până pe 13 septembrie.
Ieri, pe 28 august am început proiectul ”21 de nocturne” dedicat artei, culturii, fenomenelor artistice contemporane în totalitate. Numele vine de la secolul 21 dar și pentru că vom avea 21 de întâlniri. O parte este dedicată poeziei și muzicii contemporane, altă parte – filmelor de artă. Vor fi și seri de filosofie, vom alege micro texte, iar proiectul are loc până în februarie 2016.
Vom relua de asemenea, din toamnă, și ”Prin Bucureștiul lui Mircea Eliade”, pentru că am avut cereri foarte mari. Mai multe detalii găsiți pe site-ul ARCEN și pe pagina noastră de Facebook.
- Ai găsit susținere pentru toate proiectele acestea? Cum ai reușit să le realizezi?
Susținere e câteodată, câteodată nu…E multă pasiune. Și publicul e mare, e susținere morală – cea mai importantă, în rest trăim din donații, din cei 2%…
Adela Marinescu
