Dan C. Mihailescu: “Daca mi s-ar propune in clipa asta sa aleg intre o zi de biblioteca si o zi prin padure, voi sari instinctiv sa-mi iau rucsacul in spinare. Asta nu inseamna ca, odata coborat de pe munte, nu ma arunc inapoi in lectura.”

Interviu de suflet cu scriitorul și criticul literar, Dan C. Mihailescu

 

Dan C tinarPe vremea cînd împlineați 12 ani (12 dec. 1965) ați primit cartea “Teatrul” lui Shakespeare cu dedicația “Dragă Dănuț, mamica ta îți oferă cu mult drag această carte. Cînd  vei fi mare, cred că îți va folosi și, bineînțeles, îți va și place”. Cît de mult v-au marcat aceste vorbe ale mamei dumneavoastră? Credeți că ea a avut intuiția de a ști cu precizie că viața dumneavoastră viitoare va fi aproape ombilical legată de cărțăi?

Dan C. Mihăilescu: Absolut. O însufleţeau deopotrivă voinţa ei, cu inerenta doză de bovarism (eterna obsesie de-a ne salva din mahala), ca şi intuiţia, dar cred că totul se întemeia inclusiv pe un fond de exasperare. Eram săraci, maică-mea nu-şi terminase nici măcar studiile liceale, eu eram bâlbâit, obez, acneic, un ins împiedicat şi retractil, bunicii ne găzduiau într-un mediu cu alură (şi mai ales vecinătăţi) de şatră, astfel încât toată fiinţa ei striga după libertate, confort şi educaţie, deci după saltul la alt etaj social. Asta-mi repeta obsedant : tu trebuie „să te salvezi de aici”, trebuie „să te ridici din mocirlă”, iar asta numai prin cultură, prin evadarea pe verticală era posibil. Culmea e că şi azi, la 60 de ani, îi aud vocea cu îndemnurile de atunci şi tresar ca electrocutat că încă n-am terminat de scris cartea aia plănuită încă în studenţie, că nu am terminat de citit toate volumele Filocaliei etc. Până şi azi mă consider profund dator : faţă de amintirea maică-mii, faţă de propriile-mi fantasme culturale, faţă de aşteptările soţiei, ale fiicei, ale prietenilor, ale cititorilor. Ceea ce, mă grăbesc să spun, nu e rău deloc. Asta te motivează infinit mai mult decât tradiţionalele resorturi ale concurenţei şi luptei de breaslă.

Din cei 5 tați pe care i-ați avut a fost vreunul care credeți că a văzut în dumneavoastră scriitorul, criticul literar care aveați să deveniți mai tîrziu?

Dan C. Mihăilescu: Nu, domnule, nici unul. Ca la comandă, fiecare decreta la fel de ritos că dragostea fanatică a maică-mii o să mă malformeze irecuperabil, că voi ajunge golan, puşcăriaş, că sunt plin de frustrări, resentimente şi tot soiul de complexe de inferioritate apte să mă livreze exclusiv infernului, patologiei. 

Vă amintiți care a fost prima carte pe care ați citit-o de bunăvoie, nu la îndemnul dascălilor?

Dan C. Mihăilescu: Mănuşa, de Alexei Tolstoi, pe la patru, cinci ani, o cărticică feerică şi cu desene înduioşătoare.

Spuneați că la 12-13 ani vă organizați mereu cele cîteva zeci de cărțulii in vitrina șifonierului care ținea loc de bibliotecă. Cam ce cărți se găseau în acea primă bibliotecă? Era vreuna la care țineați ca la ochii din cap?

Dan C. Mihăilescu: La început, majoritatea erau cărticele alea de doi lei din colecţia „Traista cu poveşti”. Li s-au adăugat destul de iute „triunghiurile” SF, dulce amintire pentru toţi sexagenarii ca mine, apoi o suită Jules Verne dăruită de unchiu-meu, cel care m-a familiarizat pe la 10-12 ani cu Fouché, Talleyrand, Mata Hari, Richard Sorge, ca şi cu memoriile lui Casanova, de prin care dumnealui desprindea cu prioritate reţete culinare afrodiziace.

Cîte cărți cuprinde biblioteca pe care o aveți astăzi?

Dan C. Mihăilescu: Vreo şapte mii. Încă pe-atâtea am donat, cu un soi de bucurie nostalgică, de vreo zece ani încoace, unor mănăstiri, biblioteci publice din ţară şi din Basarabia ş.a.

Intr-un top 5/10 al cărților pe care ar trebui să le citim în această viață ce cărți s-ar situa?

OLYMPUS DIGITAL CAMERADan C. Mihăilescu: Biblia, Confucius, Shakespeare, Dostoievski şi Tolstoi, Cugetările lui Pascal, Maestrul şi Margareta lui Bulgakov,  Memoriile lui Hadrian  (Marguerite Yourcenar), Caietele lui Cioran.

Care este cartea ultimilor ani care v-a impresionat cel mai mult?

Dan C. Mihăilescu: Însemnările zilnice ale Reginei Maria şi cei douăzeci de ani siberieni ai Aniţei Nandriş.

Dintre scriitorii contemporani care va sînt cei mai aproape de suflet?

Dan C. Mihăilescu: Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Dan Stanca.

Aveți un gen preferat?

Dan C. Mihăilescu: Memorialistica.

Cît de mult citiți?

Dan C. Mihăilescu: În medie, şase ore pe zi.

Ce vă relaxează cel mai mult?

Dan C. Mihăilescu: Mersul pe munte şi pe dealuri, în linişte, prin păduri, livezi, podgorii, fâneţe. Tăcerea grea şi bogată dintre fagi, brazi şi stejari.

Putem spune că omul este – pe lînga suma experiențelor trăite în viața de zi cu zi, a întîlnirilor “magice” sau mai putin magice din viața lui –  și suma cărților pe care le-a citit, a cărtilor cu care a intrat în contact?

DCM 2 2Dan C. Mihăilescu: Asta depinde de la om la om. Unii rămân suma moştenirilor genetice, captivi temperamentului şi tarelor din adâncurile fiinţei. Alţii sunt şlefuiţi de mediu, de întâmplările vieţii, de personalităţile puternice (familiale, profesorale, religioase, artistice, sportive etc.) care-i marchează irepresibil şi ireversibil. Nu cred că lectura, cărţile în sine – poate doar cultura, la modul cel mai larg văzând lucrurile – poate fi creditată atât de intens. Sigur, există acei „oameni ai unei singure cărţi”, periculoşi prin fixaţia obsesivă, fanatizaţii de o idee, un personaj, o ideologie, o fantasmă istorică. Există, apoi, adolescenţii eterni, care ajung bunici povestind exclusiv lecturile din liceu sau facultate. Poate că, privind retrospectiv, există destui oameni care să declare că formarea sufletească, de nu chiar destinul, le-a fost determinată de o lectură anume, ca de un guru din hârtie. Mai cu seamă în adolescenţă, un roman de aventuri pe mări, o biografie de succes, vreo iubire imperială, vreo ascensiune pe Everest, cutare explorare speologică sau cosmică ş.a.m.d. – aşa ceva poate amprenta definitiv o personalitate. Dar, una peste alta, mi-e greu să cred totuşi că oamenii din veacul 21 îşi vor mai putea reciti la 80 de ani biografia ca o însumare de revelaţii livreşti, ori să citeze un titlu care le-a fisurat catapeteasma destinului, ca să zic aşa.

Au existat cărți care ați simțit că v-au schimbat? Cărți care v-au mișcat atît de tare încît să simțiți efectiv că sînteti altfel după ce le-ați citit?

Dan C. Mihăilescu: Ha-ha, ca om născut în secolul trecut, uite că mie mi s-a întâmplat ! Nu e vorba de o singură carte. Ci de câteva  : Vămile pustiei, Cum să vă spun, Viaţa deocamdată, Imnele bucuriei, adică Ioan Alexandru în esenţa lui. Dar am povestit în repetate rânduri relaţia mea cu lumea divină deschisă nouă de Ioan Alexandru, aşa că nu acum şi aici îmi propun să revin.

Tot universul dumneavoastră se învîrte în jurul cărților. Practic ele sînt viața însășsi. Greșesc dacă mă exprim asa?

Dan C. Mihăilescu: Aşa a fost până pe la 50 de ani. Mai precis, până la primul infarct. Cam de atunci m-au invadat irepresibil foamea şi setea de natură. Dacă mi s-ar propune în clipa asta să aleg între o zi de bibliotecă şi o zi prin pădure, voi sări instinctiv să-mi iau rucsacul în spinare. Asta nu înseamnă că, odată coborât de pe munte, nu mă arunc înapoi în lectură.

Vă considerați un om fericit prin prisma faptului că ați reușit să trăiți din scris, din ceea ce vă place cel mai mult să faceți?

IMG_2275_resizeDan C. Mihăilescu: Fără discuţie. Aici, mai că-mi vine să fredonez ca Lee Marwin „I was born under a wonderring star”. Din 1980 în 2003, am lucrat la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, unde am fost platit să citesc şi să scriu. A lua salariu pentru a-ţi face cât mai bine plăcerile : ce alt paradox mai teribil pentru viaţa în comunism se poate imagina ? Pe urmă am făcut gazetărie, cu indicibilă fervoare, de la 16 la 58 de ani, am publicat vreo douăzeci de cărţi… Pe scurt, împovărându-mă cu o logopatie, Dumnezeu m-a învrednicit cu un car de bucurii.

In tinerețe vă plăcea să dansați pe hard rock și blues, ascultați  Deep Purple, Eric Clapton, Led Zeppelin. Acum ce muzică ascultați?

Dan C. Mihăilescu: Sper să nu vă şochez prea tare, dar, potrivit ceasurilor (şi locurilor) de lectură din casă, Mozart, Vivaldi, Bach, Beethoven, Chopin şi Corelli alternează masiv cu Leonard Cohen, Eric Clapton şi Beatles, plus mult blues negru gen B.B.King, dar şi cu Zavaidoc, Cristian Vasile, Toni Iordache, Fănică Luca, Maria Tănase, Ioana Radu, dar şi Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Phoenix-ul din Cantafabule şi – cea mai recentă descoperire : Zaz. Am cărţi de fotoliu şi cărţi pentru canapea, cărţi de birou sau de pat, lecturi de dimineaţă, prânz şi seara, astfel încât muzica se pliază obligatoriu pe ore şi locuri, nu doar pe stări.

Aveți 60 de ani. Vă simțiti în continuare tot un licean pe dinlăuntrul dumneavoastră?

Dan C. Mihăilescu: Absolut. Abia acum, cînd mai bine de jumătate de păr mi-a albit, simt o adiere de maturitate sufletească. Cred că sunt copt la 60 cum ar fi trebuit să fiu la 30. Iar asta nu se vrea nicidecum o ispitire ghiduşă a destinului – ceva de genul : dă-mi, Doamne, încă jumătate de secol, ca să pot ajunge măcar la mintea pensionării – ci o cât se poate de responsabilă autoevaluare, întemeiată şi oricând justificabilă printr-un atent cutreier al propriului CV.

În tinerețe vă simțeați “bigam”.  Descopereați marea literatură a lumii și devorati rafturi întregi de cărți, dornic să citiți tot, să asimilați cît mai mult, cît mai repede, dar pierdeați și nopți întregi ascultînd muzică, dansînd în maieu de mama focului. Cum era posibilă această dihotomie?

Dan C. Mihăilescu: Bigamia cultură-hedonism de atunci a fost cu timpul înlocuită de binomul lectură-natură. Cum vă spuneam, mi-e tot mai greu să optez între o zi de haihuială şi o infuzie de bibliotecă. Ştiu foarte limpede că nu suport marea şi filmul, dar ador teatrul şi muntele ; însă când e de ales între o carte şi-o simplă ieşire în parc, sar instinctiv în pantofi. O fi vorba de-o simplă intoxicare livrescă ? Sau, mai degrabă, de-o secretă convingere că natura (senzaţiile, libertatea elementară, stihialul) te umple şi te eliberează mai puternic, mai adevărat şi mai trainic decât orice plăcere mentală, oricât de rafinată ar fi aceasta.

IMG_2277_resizeSpuneați că cele mai nebunești salturi ale carierei dumneavoastră de cititor au fost în clasele a VI-a, a VII-a și a VIII-a, cînd ați citit pur și simplu la metru. In al doilea val, la liceu ați citit nu numai proză, ci și poezie, filosofie, eseuri, iar în facultate v-ati desăvărșit pregătirea. Totuși, cînd se pun bazele culturii unui om? Dacă ai sărit peste anumite etape, e posibil să recuperezi?

Dan C. Mihăilescu: Dacă fiecare deceniu de viaţă îşi are ispitele şi vămile lui, plăţile şi răsplăţile sale, greşelile inerente şi revelaţiile inevitabile, în schimb acumulările spirituale şi edificarea culturală se produc până spre treizeci şi ceva de ani. Atunci e omul „copt”, cum se spune, şi se poate „trage la casa lui”. După această vârstă, numai accidental mai poţi fi amprentat esenţial de un fapt artistic, fie carte, spectacol, pictură, întâlnire cu o personalitate harismatic-magnetizantă etc. Nici eventualele prietenii de după 40 de ani nu pot egala intensitatea cu care-ţi legi fiinţa de ceilalţi la 12, 18 sau 20 de ani ; ele sunt mai degrabă relaţii mai mult sau mai puţin oneste, complicităţi conjuncturale, afinităţi vremelnice sau fericite întâmplări. Recuperările culturale sunt oricând posibile şi întotdeauna dezirabile, însă temelia, solul, nu mai are aceeaşi energie fertilizantă. Ce nu ai citit, privit şi auzit în prima treime a vieţii poate fi asociat, asumat, depozitat în fiinţa ta, dar nu digerat cumsecade, nu asimilat cu acea eficienţă a trăirilor venite la vremea potrivită. Una e să citeşti Martin Eden la 18 ani, sau Demonii, şi altceva să ajungi la ele când eşti deja părinte. Sigur că Biblia, Shakespeare, Dante sau Ion Creangă îşi dezvăluie alte şi alte sensuri, adâncimi şi frumuseţi la 20, 40 şi 80 de ani, dar, orice s-ar zice, odată trecută adolescenţa, acea teribilă disponibilitate, efervescenţa descoperitoare, acea febrilitate mai mult sau mai puţin bazată pe (ori subminată de) zgomotul biologic, îşi reduce substanţial sfânta capacitate de a contopi contrariile, de a sintetiza, a cumula polarităţile. Cultura se metabolizează perfect la vârsta indisocierilor esenţiale, a amestecurilor de spirit şi carnalitate, fizic şi metafizic, de iraţionalitate şi pragmatism, atunci când, deşi sarcastic şi anarhic, eşti departe de cinism şi acra blazare.

In marea  lor majoritate, copiii din ziua de azi dacă se distrează și pierd nopțile ajung să aibă carențe mari la școală, în educație. Nu par să le poată face bine împreună. Ori una, ori alta. Bineînteles, că sînt și excepții care aduc cu tînărul care erați dumeavoastră la vîrsta lor. Dar acestea sînt cazuri fericite! Aveti vreun sfat să le dați?

Dan C. Mihăilescu: Să-şi descopere cât mai repede şi mai precis identitatea. Să-şi analizeze moştenirea genetică, tarele şi virtuţile familiei. Străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” nu înseamnă egoism, ci bună poziţionare în tine însuţi, în lume şi faţă de Dumnezeu. Să se scruteze atent şi să vadă pentru care dintre cele trei verbe esenţiale – a fi, a face, a avea – i se îndreaptă temperamentul şi caracterul. Şi să lucreze în sensul aceluia, adică pentru propria-i plăcere, din datorie social-profesională sau, respectiv, pentru posesie şi dominare. Să-şi lipească pe perete devize precum „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, fiţi buni”. Să-i citească măcar pe marii moralişti ai lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche şi Cioran. Plus Patericul. Să se gândească zilnic, un minut, la moarte. Să ştie că, în cultură, există de când lumea răspunsurile cele mai adevărate şi mai sigure la absolut toate îndoielile, neliniştile, nevrozele, puseurile, reveriile, fantasmele, complexele sau elanurile care ne traversează fiinţa de la 7 la 100 de ani. Totul e să vrei să întrebi, să ştii unde, cum şi când să cauţi – şi să te pui pe carte.

Avem elevi din ce în ce mai slab pregătiți, iar dascali din ce în cemai puțin competenți, fără har și fără dăruire.  Dar avem, de asemenea, și elevi olimpici care ne fac mîndi că sîntem romani și dascăli minunați. Vedeți vreo soluție pentru salvarea școlii românești?

Dan C. Mihăilescu: De cînd ne-am recăpătat libertatea, ne batem joc de sistemul de învăţământ şi cel de sănătate. Adică de viitor şi de trecut, într-o inconştienţă bestială. Aşa cum nu am avut un proiect de România în 1990, trăim astăzi exclusiv în şi pentru prezent, adică într-o băltoacă plină de miesme, şerpi şi broscoi veninoşi, fără nimic strategic, totul într-o improvizaţie imundă. În context, învăţământul de stat nu are nici o valoare, nici un viitor. Deviza momentului e „sauve qui peut”, tactică întru care avem, ce-i drept, o străveche tradiţie. Valorile native se vor salva, oricum, fie în şcoli particulare, fie în străinătate, fie stînd acasă şi practicând învăţământul la distanţă, în vreme ce masele se vor cretiniza progresiv, ceea ce, de altminteri, Puterea îşi doreşte cu poftă şi rânjet de lup turbat. Încai de am urma vechiul îndemn maiorescian către şcolile de meserii !

Ați fost un „copil de asfalt”, așa cum vă autointitulați, în virtutea faptului că ați copilărit în București. Mai tîrziu ați descoperit și lumea satului, lumea pe care ați ajuns să o îndrăgiți, să o iubiți. Spuneați totuși că nici viața la țară nu mai e cum era înainte. Ce anume s-a schimbat din punctul dumneavoastăa de vedere?  Ce regretați cel mai mult că s-a pierdut?

Dan C. Mihăilescu: Rânduiala. Progresiva, irepresibila urbanizare a satului (mai corect : mahalagizarea locurilor şi ţiganizarea mentalităţilor) face pereche cu secularizarea, fie şi amiabilă, a vieţii şi instituţiilor religioase. De la nivelul cel mai elementar – copiii care nu mai dau bună ziua pe uliţă – până la vârful sau în măduva locurilor, totul s-a pervertit, alterat, filoxerat. Sunt lăsate-n paragină bisericuţele de lemn şi se înalţă huidume de ciment, sticlă şi aluminiu, rivalizând cu palatele ţigăneşti, adevărate cimitire ale tradiţiilor locale. Femeile care făceau pâine şi cozonaci în covată fac acum comandă la oraş, de Paşte sau Crăciun. Tot ele înlocuiesc senin straiele moştenite din strămoşi cu sclipiciurile chinezeriilor de doi bani. Sunt gata să accept că, sociologic, serile la discotecă pot avea rolul şezătorilor şi horelor duminicale, dar totul musteşte acolo a promiscuitate, infracţionalitate, devastare sufletească şi degradare fizică. Domină nevolnicia, nemernicia, nimicnicia, lenea, indolenţa, pungăşia, pomanageala. Toată lumea cerşeşte vioi, arogant, ultimativ. Pardon : se vrea asistată, ajutată social. Sunt sute de sate în care trei sferturi din mâna de lucru şi-a cumpărat certificate medicale de handicap şi trăieşte intens alcoolic din câteva sute de lei lunar şi din cât apucă să fure fiecare de la fiecare. Tragi cu tunul să găseşti sobari, şiţari, fântânari, ba chiar zidari şi tâmplari. Nu se mai ştie ce înseamnă cuvântul dat, nu mai există respectul vârstei, al ierarhiilor, al bunicilor, părinţilor, al şcolii, bisericii şi postului de poliţie, de vreme ce toate mânăriile se fac în reţea. Tineretul viguros pleacă la muncă afară, lanurile de altădată devin pârloage, pădurile dispar, dealurile se prăvălesc, albiile râurilor sunt mursecate, deturnate, desecate, pe scurt : nenorocite de excavatoare şi betoniere. Mă rog, noi, paseiştii, conservatorii,  cititori de Mircea Vulcănescu şi idealizând monografismul sociologic al echipelor gustiene din interbelic, tragem nădejde ca reconfigurarea tradiţională a satului sa se facă, aparent paradoxal, dinspre elitele urbane către rural. Cam cum au molipsit folcloric high life-ul iile, fotele şi maramele purtate cu senzuală regalitate de Regina Maria, fiicele, prietenele şi doamnele sale de onoare, cam aşa sperăm şi noi acum ca etno-fiţele nepoţilor celor dintâi îmbogăţiţi ai tranziţiei, cu ecologismul, vegetarianismul şi toate cele asemenea să recalibreze universul rural. Ajungi să te poţi resemna cu orice – cu termopan la grajd şi mulgătoare mecanice, cu biserici din ciment şi preoţi bătând dealurile cu SUV-uri, cu trepte de marmură la fântână, cu excavatoare şi tractor în loc de pluguri şi care cu boi, cu eurotomatele de fier ş.a.m.d – numai să mai vezi pământul rodind, viile renăscând, stupii înmulţindu-se, coastele reîmpădurite, râurile reumplute cu apă şi peşte…

Ce vă mai fac mestecenii: Ioachim, Stefan si Matei?

Dan C. Mihăilescu: Îmbătrânesc cuminte şi svelt. Şi au deja rivali tineri, de-o fragilitate ameţitoare : Iacob, Anghel, Ioan, Rareş.

IMG_2327_resizePreferați  “tăcerea, și nu logoreea, surîsul, și nu hohotirea, pudoarea, și nu exhibiționismul, austeritatea, și nu triumfalismul împestrițat, credința, rigorile tradiției, ethosul, și nu i- sau a-moralitatea.” Cum vă descurcați acum, în această lume ușor întoarsă cu fundul în sus? Care este modalitatea dumneavoastră de a vă „apara” de ea?

Dan C. Mihăilescu: O modalitate paradoxală, duală, skizoidă, sau oximoronică dacă vreţi. Pe de o parte, mi-e foame de recluziune şi-mi cultiv cât pot singurătăţile de lectură. De pildă, am intrat în 2014 recolindând câteva zile Biblia, în căutare de contexte dedicate răbdării. Pe de altă parte, mă lumesc din plin, la întâlniri cu liceeni şi studenţi, lecturi publice, lansări de carte, la taclale, sindrofii şi mese tovărăşesc-literare cu cei câţiva prieteni pe care lupta de breaslă mi-i îngăduie încă. În iluzia că încă mai putem ţine piept, că încă mai avem cui să transmitem bruma de înţelepciune adunată din biblioteci într-o viaţă, că încă mai contăm şi că mai are rost să rezistăm. Solitudine şi (nu sau !) solidarizare : veşnică dilemă a lumii spirituale.

Spuneați la un moment dat că pentru tot ceea ce se întîmplă pe această planetă este “prea tîrziu”. Cine e de vina? Mai putem face ceva să oprim, să stopam sau măcar să mai întîrziem finalul?

Dan C. Mihăilescu: Nu. Tot ce mă „alină”, adică mă bine resemnează, e că acelaşi răspuns l-au dat toţi înţelepţii, de la Ecleziast, Epictet, Seneca, la Nietzsche şi Cioran, trecând prin budism, sufism, isihasm…

Sînt mulți oameni care nu pot citi o carte decît dacă o simt în mînă, o “adulmecă”, îi miros paginile, îi “iau pulsul”. Dumneavoastră ce părere aveți despre cărțile in varianta electronică? Puteți citi și așa și așa, indiferent de varianta sub care se înfățișează în fața dumneavoastră?

Dan C. Mihăilescu: Nu am atins niciodată un e-book, un audiobook, o tabletă, un Ipod etc. Nu am blog, nu ştiu să trimit (ci doar să citesc) SMS-uri, refuz cu obstinaţie facebook-ul, laptopul, tot ce ţine de reţelele de socializare. Dar nu blamez nicidecum fascinaţia tehnologică a celorlalţi, cu toată gadgetomania care-i excită şi-i desfigurează. În fond, scopul scuză mijloacele. Dacă este o criză acută a cărţii pe suport de hârtie, încai să nu fie şi-o criză a lecturii. Aşa că, indiferent pe ce suport, dar măcar să citească lumea şi să se informeze, chit că una-i informaţia, alta-i educaţia.

Foto: arhiva personala a d-lui Dan C. Mihailescu si Sorina Andreica

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

FOLLOW ME HERE!