Pe Dragos Vărşăndan, pentru prieteni Goşu, iar pentru mine, personal, – Goşulică – îl ştiu de multă vreme, chiar de foarte multă – aş putea spune, dar prima imagine care îmi vine în minte cînd mă gîndesc la el este alături de fiica mea, Andreea, de pe vremea cînd ea era un ieduţ, sinonim pentru un copil năzdrăvan şi scump în acelaşi timp. Desenau împreună, iar Andreea, uşor intimidata de prezenţa lui se uita la el ca la un guru. Andreea mi-a mărturisit la vremea aceea că îi plăceau gropiţele lui şi bunătatea. Acum, la ani buni distanţă de acele timpuri, pot spune că şi mie îmi plac la el aceleaşi lucruri care îi plăceau Andreei cînd era mica: gropiţele şi bunătatea. Aş mai împodobi pe ele: căldura, veselia, inteligenţa şi capacitatea de a nu lăsa anii să creeze spaţii între prietenii care se văd mai rar. Pentru că el are darul ca fiecare reîntîlnire să te ducă fix în locul de maturitate a prieteniei, exact acolo unde te-ai bucurat cel mai mult de ea.
Iti multumesc, Goşulică drag, pentru acest text atît de personal, atît de intim pe care mi l-ai daruit cu drag pentru carti cu suflet. Multumesc!
Dragoş Vărsăndan: ” Am inceput sa ma bucur cu adevarat de viata cand am reusit sa ma detasez de mine, cand am invatat sa fiu indiferent cu demonii mei, cu defectele mele si sa ma indrept mai mult catre lumea exterioara, frumusetea din jurul meu, oamenii care-mi sunt dragi.”
“Sunteti un om fericit?”, il intreaba un reporter pe Al Pacino, la un moment dat. “Am momentele mele…” raspunde el. Un raspuns de bun simt. Cum poti sa fii fericit, in mod esential? Si cum poti raspunde la o astfel de intrebare cu “Da” sau “Nu”, fara sa te minti? Fericirea aceea la care ne gandim noi deseori nu-i un concept filozofic, este o stare vremelnica, asa cum suntem si noi. Nu poate fi explicata, obtinuta printr-un rationament si inchisa intr-un silogism. Nu-i rezultatul unei retete care-i musai sa ne iasa daca punem corect laolalta toate ingredientele. Este un gand, o traire, o amintire, o imagine. Nu poti sa o detii.
Poate acesta-i si motivul pentru care n-am cautat niciodata fericirea in carti. M-am ferit de autorii care cautau sa o explice si nu i-am crezut niciodata pe cei care sustineau ca i-au gasit reteta. Ce-i drept, nici n-am simtit nevoia. Am avut norocul sa ma simt bine in pielea mea mai tot timpul si nu m-am lasat cotropit prea usor de indoieli existentiale si melancolii. M-am bucurat cat am putut de darurile cu care am fost pricopsit pe lumea asta. De fapt, cred ca am fost de multe ori fericit. Insa, evident, am avut si perioade mai putin faste…
Am trait, in urma cu cativa ani, un moment de cotitura. Am simtit ca-mi pierd rostul si ca tot ceea ce credeam ca stiu a devenit oarecum inutil. Un sentiment pacatos de neputinta a inceput sa-mi dea tarcoale si, aproape peste noapte, m-am trezit locuit de tot felul de angoase. Am zacut inert in starea asta o buna bucata de vreme ca-ntr-o grota. Destinul m-a apucat de guler si m-a tras afara si tocmai cand incepeam sa ma obisnuiesc cu lumina mi-a picat in mana o carte. “In cautarea fericirii”. Yeah right! mi-am spus. Insa am inceput sa o rasfoiesc. Pe autor il stiam om serios.
Bertrand Russell nu mi-a spus cum pot fi fericit. Mi-a explicat doar ca nu am nici un motiv rational sa nu fiu. De la el am aflat ca un om intelept va fi atat de fericit pe cat ii vor permite imprejurarile. Iar daca Universul comploteaza impotriva lui, nu trebuie decat sa-si mute atentia in alta parte. “Oricate argumente ti-ar furniza ratiunea, ea nu poate institui un embargou asupra fericirii tale”. Fericirea este o stare pe care o poti dobandi si singur, crede Russell. In munca facuta cu pasiune, in familie, in prieteni, in lumea din jurul tau.
O constiinta exacerbata de sine poate fi o inchisoare. Trebuie sa te eliberezi in primul rand de tine ca sa poti sa te bucuri cu adevarat de viata, spune Russell. Scapat din grota aceea in care ma afundasem singur, pe nesimtite, si de unde am iesit dintr-o intamplare, am realizat ca filozoful englez are dreptate. Toate mometele de bucurie pe care mi le aminteam din viata mea trecuta erau langa prieteni, în mijlocul oamenilor dragi, departe de mine sau mai degraba de imaginea pe care mi-o proiectasem, in timp, despre mine.
Am pierdut legatura cu pamantul, spune Russell. Ne petrecem prea mult timp in birouri, masini, avioane, la calculator si uitam sa mai stam pe-o pajiste, sa zabovim pe-un morman de zapada cu ochii cascati la cer, sa ne plimbam pur si simplu pe malul marii sau intr-o padure pustie. Contactul cu natura, cu instinctele noastre primare, ne poate aminti de ce am uitat sa ne bucuram de viata.
In fine, inertia. Rutina in care ne complacem deseori si in care ajungem sa facem lucruri in care nu credem. Nimic nu-i mai obositor si mai lipsit de satisfactie decat sa crezi in lucruri care sunt pe zi ce trece tot mai putin credibile. Este un efort exasperant de care trebuie sa te lepezi pentru a-ti redobandi viata. Mori cate putin atunci cand te transformi in sclavul obisnuintei, cand nu renunti atunci cand esti nefericit in ceea ce faci, cand nu risti certul pentru incert de dragul unui vis.
Cartea lui Russell nu mi-a fost o biblie. Am citit-o, m-a luminat si am uitat-o apoi destul de repede, cum “uita” un actor textul dupa ce l-a invatat, ca sa poata sa-si intre in rol. Am inceput sa ma bucur cu adevarat de viata cand am reusit sa ma detasez de mine, cand am invatat sa fiu indiferent cu demonii mei, cu defectele mele si sa ma indrept mai mult catre lumea exterioara, frumusetea din jurul meu, oamenii care-mi sunt dragi.
Nici macar nu sunt sigur ca vorbele cu care l-am creditat aici pe Russell îi aparțin in totalitate sau sunt doar ecoul lasat de cartea lui in mine. Insa astazi cred ca sunt un om mai fericit decat ieri si datorita lui. Dar mai ales datorita mie.
