Horia Ghibutiu despre ceea ce trebuie sa aiba un ziarist: “cred ca e important sa avem, orice ar fi, o chemare, o responsabilitate civica si un respect pentru limba romana”.

Dacă ar fi să-l prezint pe Horia Ghibuțiu într-un singur cuvânt nu știu care ar fi acela. Oscilez între două care, în opinia mea, îl definesc de minune: jurnalistul și prietenul.  Pentru că ori de câte ori îmi doresc să citesc ceva care să fie și interesant și plin de umor și cu o doză de ironie fină știu că o să găsesc pe horiaghibutiu.ro. Dacă, de asemenea, am nevoie de susținere și ajutor, știu că mă pot baza pe el, fără ca măcar să fie nevoie să-i cer lucru ăsta. Așadar, n-o să renunț nici la unul nici la celalalt și o să prezint mai jos răspunsurile jurnalistului și prietenului Horia Ghibuțiu, cum și-ar spune el însuși „întortocheatul”, la niște întrebări despre literatură, „Jurnalul unui ziarist fără jurnal”, și lucrurile mărunte care fac viața frumoasă.

11753816_1139022296111800_1887854326_nDacă ar fi să te prezinți într-un singur cuvânt, care ar fi acela? Horia Ghibuțiu…
… întortocheatul. Aș fi preferat să fie ceva neted, simplu, pozitiv, dar am zis să răspund cu sinceritate.

Te-ai născut la Praga. Cât de legat ești de acest oraș?
Sunt 46 de ani de ani de când am văzut prima dată „Zlata Praha” („Orașul de aur”) și vreo 19 de când am fost acolo ultima oară. Și azi, dacă văd cristaluri de soi în casa cuiva, întreb numaidecât dacă sunt de Boemia. Dacă beau bere, invariabil, o compar cu cea pragheză degustată la „Potirul”, unde cârciumarul și-a dat întâlnire cu bravul soldat Svejk în prima duminică de după război. Dacă văd un râu, e mai mic sau mai mare decât Vltava. Cobor într-o salină? Mă gândesc la metroul praghez. Dacă-mi amintesc de varietățile TV, imposibil să nu-i menționez pe Karel Gott și pe Helena Vondrackova. Dacă e iarnă, mă uit musai la meciul de hochei al cehilor cu rușii și sper să-i bată. Mi-e dor de găluști, de carnea grasă de porc, de chiflele sărate (oare houska le zicea?), de vocalele cântate care îi fac pe praghezi să se deosebească de cehii provinciali. Iar când vine vorba despre șefi de stat, rememorez inima pe care și-o desenase Vaclav Havel pe ușa din vechiul bloc fără lift în care stătea când a fost ales în fruntea statului. În interiorul inimii scria „aici locuiește cetățeanul Havel, pe președinte îl găsiți la palat!”.

Care sunt scriitorii cehi pe care-i apreciezi cel mai mult și de ce?
Când eram mic, eram obsedat de scrierile lui Karel Capek și ale lui Jaroslav Hasek. Aveau exact genul de umor după care mă dădeam în vânt, în plus, simțeam cumva, citindu-i, că mă pot revendica din acel spațiu special al Europei Centrale. Au urmat Kafka, pe care mă încăpățânez să-l consider ceh, și, după Revoluție, romanele lui Bohumil Hrabal, piesele lui Vaclav Havel, opera lui Milan Kundera, scriitor despre care îmi povestise mama, se cunoșteau din vedere…

Dacă ar fi să faci o proporție între cărțile pe care le citești cam care ar fi raportul între cărțile scrise de autorii străini în comparație cu autorii români?
E o întrebare la care ar trebui să răspund în funcție de perioada vieții în care mă aflu. Acum, bunăoară, predomină străinii, să zic 98%, nu știu exact de ce, probabil din comoditate, merg pe drumuri bătătorite, adică încep un volum de Ian McEwan ori unul de Elif Shafak fără teamă că aș fi dezamăgit, cu românii e mai complicat, dacă nu scrie Cărtărescu nimic nou, probabil mă abțin…

Cum consideri noua generație de autori români?
Aici admit cu jenă că sunt nepregătit, i-am ratat pe cei noi. Sigur, îi „rad” cu nesaț pe amicii mei când publică, de la Radu Paraschivescu și Adrian Georgescu până la Andrei Crăciun, am descoperit nume extrem de interesante, cum ar fi Cătălin Dorian Florescu, Dan Alexe sau Dan Lungu, dar nu pot fi socotiți ca făcând parte din noua generație. Uite, acum, când îți scriu și-mi dau seama cât de în urmă am rămas în literatura română, mă tem să nu fi redevenit cosmopolitul din adolescență…

Care este autorul român preferat?
Fără să clipesc, Cezar Petrescu, nu cred că i-am scăpat vreun rând, e pe sufletul meu de om crescut în capitală, dar care a cunoscut provincia datorită cărților. Mă încumet să îi menționez însă și pe Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, George Topârceanu, Mihail Sebastian, Ion D. Sârbu, I. Peltz, Monica Lovinescu. Trimite-mă pe o insulă pustie cu vreo carte scrisă de cei enumerați și o să mă descurc o vreme. Cu scuze că o menționez abia la sfârșit, mai e și Marta Cozmin. „Cocoșul de apă și alte povești” și „Câinele și gramofonul” mi-au marcat copilăria și pubertatea.

Care este genul de literatură pe care îl savurezi cu adevărat?
Sincer, doar între noi fie vorba, savurez unul destul de ușurel: îmi place foarte tare genul umoristic! Mă înclin în fața numiților Mark Twain, John Steinbeck sau O’Henry, Karinthy Frigyes și Ephraim Kishon, ori, de la noi, Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Nicuță Tănase.

Spune-mi câteva nume de scriitori din toate timpurile pe care-i apreciezi și cărora le-ai devorat cărțile.
William Shakespeare și Anton Pavlovici Cehov rămân de departe favoriții mei. Știu că sună prețios, asta e, ăsta sunt.

Ce trebuie să aibă o carte ca să-ți placă?
Ha-ha, chiar e o întrebare încuietoare! Să fie scrisă de Iris Murdoch e primul lucru care-mi vine-n cap! În tot cazul, să mă captiveze într-o asemenea măsură încât să renunț la defectul profesional de a căuta greșeli de traducere sau de editare!

„Aici era cândva un titlu” a fost prima carte de media lansată pe blog. De ce ai ales acestă variantă?
Mi s-ar fi părut din cale afară de ironic să tipăresc o carte despre presa digitală și să cer bani pe ea, când chintesența Internetului e accesul gratuit. Pe de altă parte, realist de data asta, e cam nișată, nu prea interesează pe nimeni caznele unui ziarist excedat de impostura din media și nici nu e o carte propriu-zisă, e o culegere de texte, nu toate inedite, unele mai fuseseră publicate. Hai să le lăsăm pe blog și pe ISSUU.com, e mai cinstit așa! A apărut un singur exemplar din carte, cred că e prin cutiile cu acte. Unchiul meu mi-a făcut această surpriză: m-a luat în serios, a tipărit-o și mi-a trimis-o prin poștă!

Ce anume te-a făcut să simți nevoia de a ține „Jurnalul unui ziarist fără jurnal”?

Mulțumesc pentru întrebare! E un soi de revistă a presei pe care o țin zilnic, aveam impresia că e loc de așa ceva, mai ales de perspectiva unui ziarist profesionist, cei care fac la noi revista presei se referă prea mult la ei înșiși, prea puțin la presă și nu sunt gazetari, entertaineri… Mă rog, e ceva care mă ține ocupat zilnic, întrucît rubrica apare 7 din 7, e ca un mic serviciu pentru un freelancer care oricum se scoală la șase dimineața din reflex…

Ce le reproșezi ziariștilor care fac greșeli?
Culmea e că o fac cu mare îngăduință, la prima tinerețe eram de-a dreptul necruțător! Însă cred că e important să avem, orice ar fi, o chemare, o responsabilitate civică și un respect pentru limba română.

Din tot ceea ce faci acum, în viață, care sunt lucrurile pe care le faci cu cea mai mare plăcere?
O, sunt atâtea: îi pregătesc cu entuziasm micul dejun soției mele, citesc și mă înfrupt cu nesaț, îmi răsfăț cățelușele pe care le ador, savurez prima cafea, mă joc de-a sinonimele pentru apus (amurg, asfințit, crepuscul, înserare… mai știi?).

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

FOLLOW ME HERE!