Pe Vali Florescu o stiu din liceu. Cunoasteti genul acela de fata care fara a fi deloc tocilara reuseste sa straluceasca la toate materiile? Ei bine, eu da! Am avut citeva astfel de “exemplare” in liceu, iar ea era unul dintre ele. Vali Florescu facea ca totul sa para usor. Se ducea la Olimpiade (la limba si literatura romana si la cele de limbi straine) si nu se mai oprea decit in fazele finale, adica pe tara, cind reusea intotdeauna sa obtina cele mai bune rezultate. Totul cu o naturalete iesita din comun! Era vesela, simpatica, si data naibii de desteapta! De-a lungul anilor ni s-au mai intersectat drumurile profesional de citeva ori, dar n-am tinut o legatura foarte strinsa, insa intotdeauna se gasea cite un binevoitor care sa vina cu vesti actualizate despre fostii colegi, inclusiv despre ea. Asa am aflat ca a facut doua facultati (cum altfel), ca scrie scenarii si mai apoi ca s-a apucat si de tradus. Ei bine, Vali Florescu nu a studiat deloc in clasele II-VIII limba engleza, dar a avut o vointa de fier sa recupereze in liceu toti anii pierduti si sa devina – cum am spus mai sus – de-a dreptul eminenta la aceasta materie. Avea sa-i placa atit de mult incit sa lege drumurile ei viitoate de aceasta limba. De-a lungul anilor am citit multe carti traduse de ea si de fiecare data i-am adus in gind omagiile mele. Pentru pricepere si iscusinta. Pentru intuitie si credinta in simtul ei. Pentru capacitatea de a ramine fidela textului, stilului, universului ce i-a fost “incredintat” de autor.
Interviu cu Vali Florescu:
Multe din cartile frumoase pe care le citim nu ar fi posibil sa ajunga in fata ochilor nostri fara munca si priceperea celor care le traduc. Pentru tine, cit de greu este sa te inhami la o asemenea munca?
V.F: Orice munca poate fi usoara sau grea, in functie de cit de tare iti place si ti se potriveste. Mie tradusul mi se potriveste perfect – este o activitate solitara, in care esti tu si provocarea de a transpune in limba ta, cit mai bine, tot ce a vrut sa spuna autorul (in cazul meu, englez, american sau australian). Pe vremuri imi placea sa fac rebus, apoi mi-am catalizat toate energiile mentale in directia asta, deloc de neglijat ca activitate pentru stimularea creierului. Imi amintesc, de pilda, cum, in perioada in care m-am reapucat de tradus dupa ce am lucrat citiva ani in publicitate, activitati de promovare a filmelor si MediaPro (pe latura de scenaristica), in prima saptamina in care incepeam o carte slabeam cam trei kilograme. Apoi creierul se obisnuia cu activitatea foarte intensa si, la finele cartii, eram gata de un campionat de tradus – intrai intr-un fel de sevraj al surescitarii mentale, daca faceai o activitate mai putin intensa nu iti gaseai locul, erai ca bagat in priza. Poate nu intimplator, intre 2004-2010, in cei sase ani in care am tradus circa 30 de carti, am avut si cea mai mare inspiratie pentru scenariile pe care le-am scris, pentru film si televiziune. Nu pot sa spun ca este usor – cea mai dificila este partea cu statul multe ore nemiscat pe scaun. Astazi sint nevoita sa recuperez lipsa de miscare din acei ani, care a lasat niste urme destul de adinci.
Nu am inteles niciodata de ce s-ar apuca cineva de tradus daca nu ii place activitatea. Pentru mine a fost pur si simplu o vocatie descoperita prin anul doi de facultate, in timp ce citeam “Lolita”; entuziasmata de o scriitura cum nu mai vazusem niciodata, am luat un pix si am inceput sa traduc primele pagini. Apoi mi-am dat seama ca aveam voie sa tin cartea primita de la biblioteca doar trei zile si am citit-o, cu o placere pe care rareori mi-o provoaca si azi alte carti. In toamna lui ’90, am tradus fara sa mi-o ceara nimeni “Henderson, regele ploii” de Saul Bellow, tinind-o trei luni si ceva, motiv pentru care nu am mai avut voie sa iau carti de la Biblioteca Americana vreme indelungata. Prin februarie 1991 am terminat cartea, am transcris-o la masina de scris in trei copii la indigo, spre fericirea canarului nostru, si prin 1992 am fost cu ea la Univers. Editura tocmai se restructura, Denisa Comanescu mi-a primit cu amabilitate propunerea (citeva capitole, plus ultimul capitol din “Franny & Zooey” de Salinger, “mostra de talent” pentru care primisem complimente entuziaste), dar lucrurile au ramas aici.
Urmatoarele sase carti le-am tradus pentru ca la a doua facultate, Comunicatii Audio-vizuale de la ATF, nu mai aveam dreptul la bursa. Desi era vorba de literatura de consum, tip romance sau chiar licentioasa, am minti daca as spune ca nu mi-au folosit. Prin intermediul lor, am descoperit si mi-am rezolvat multe dintre dilemele traducerii, mi-am raspuns la toate nedumeririle lingvistice (altele decit cele intimpinate la “Henderson…”) – cit de departe poti merge cu rescrierea fara sa denaturezi sensul si expresia autorului, citi termeni obsceni suporta limba romana si in ce situatii si multe altele. Care, ulterior, mi-au folosit si in scrisul propriu-zis, pentru ca primul scenariu cu care am avut “succes” era inspirat chiar din viata unei traducatoare de carti tip Sandra Brown.
Cit de greu este sa reusesti sa pastrezi stilul scriitorului, ritmul scriiturii, “parfumul” ei?
V.F: Nu e un lucru simplu, dar e obligatoriu daca esti un profesionist, iar aici cred ca intervine si talentul traducatorului, un anume fler, o anume ureche care te ajuta sa iti sune bine doar cuvintul potrivit. Daca si tu ai ceva experienta la scris, acest lucru pe de o parte ajuta, pe de alta exista pericolul sa “rescrii” in stilul tau cartea, sa o “imbunatatesti” – uneori, fara chiar sa iti dai seama. Pentru mine, cind ma apuc de tradus, e ca si cind cineva mi-ar fi incredintat bunul lui cel mai de pret, iar eu trebuie sa am grija sa il pastrez cu grija si sa il ofer mai tirziu publicului, in cele mai bune conditii. Scriitorul este o fiinta vulnerabila, prezentarea reusitelor lui se afla la cheremul tau, care esti, in aceasta situatie, alfa si omega. Tu esti cel care va incerca sa il faci sa apara in lume in cea mai buna varianta romaneasca a creatiei lui, iar orgoliul tau suprem va fi cel de a nu te vedea deloc tu, ca sa se vada doar el. Este foarte posibil ca, dupa toate eforturile tale, putini dintre cititori sa iti retina macar numele, asa ca trebuie sa ai o rezistenta foarte ridicata la frustrari si sa iti gasesti propriile tale criterii de multumire.
Au existat si carti pe care ai refuzat sa le traduci din varii motive? Care ar fi acelea?
V.F: Da, mi s-a intimplat de citeva ori. Uneori, din lipsa de timp (cind am tradus eu masiv, trebuia sa predau o carte intr-o luna sau, daca era o carte foarte dificila stilistic, doua luni si ceva, si s-a intimplat sa am de scris si scenarii), alteori pentru ca nu mi s-a parut suficient de interesanta ca sa imi petrec alaturi de ea mai multe saptamini din viata. O singura data am refuzat o carte pentru ca am simtit ca subiectul ei ma va afecta atit de tare incit e mai bine sa nu accept.
Ai tradus autori foarte diferiti intre ei: Kurt Vonnegut, Kiran Desai, Jeanette Winterson, John Fante, Kazuo Ishiguro, Sam Savage, Sophie Kinsella. Care dintre ei te-a consumat si te-a provocat cel mai mult?
V.F: Permite-mi sa ii adaug si pe George Orwell si pe Peter Carey, doi autori dintre cei mai dificili. Cel mai mult m-a consumat Orwell, la “Jurnale”, pentru ca, desi stilul lor nu este neaparat unul dificil de tradus, domeniile abordate erau atit de diferite si trecerea de la unul la altul se facea atit de des, incit mi-a trebuit un foarte mare efort de vointa si chiar fizic sa stau pe scaun cinci luni si sa le redau in romaneste, cu slangul culegatorilor de hamei, cu jargonul politic al perioadei premergatoare Celui de-al Doilea Razboi Mondial, cu toate descrierile muncilor agricole si ale activitatilor miniere si atitea altele la care autorul tinuse sa ia parte personal, pentru a intelege fenomenele care actioneaza in fiecare dintre cazuri. La toate acestea se adauga si fragmentarismul scriiturii epistolare, care necesita o permanenta recuplare si recalibrare a atentiei. Daca de obicei traduc pe muzica foarte melodioasa, adesea pe Frank Sinatra, aici am apelat de multe ori la Lolliradio Italia – nu pot asculta nimic in romana si nici prea complicat componistic atunci cind lucrez, si de multe ori versurile trebuie sa fie in alta limba decit cea in care traduc, ca sa intre pe o cu totul alta frecventa. Aveam nevoie de ceva mai vesel ca sa contrabalanseze tristetea cartii – practic, vedeam, pagina dupa pagina, cum s-au creat premisele distrugerii noastre prin comunism, dupa razboi, si cum nu am avut nici o sansa.
Peter Carey, un autor foarte special, caruia i-am tradus “Viata mea clandestina”, mi-a dat neasteptate migrene prin stilul sau eliptic, care foloseste un cuvint omonimic fara sa-ti dea suficiente date ca sa stii in care dintre posibilitati te situezi.
In “Mostenitoarea tarimului pierdut”, Kiran Desai m-a invatat, cu rabdare, toate secretele bucatariei indiene si ale obiceiurilor din zona Himalaya, dar si ale emigrantilor din America, niciodata perfect integrati. Cel mai mult mi-a placut la ea fluenta si gratia stilului sau, care au compensat toate orele de cautari in toate dictionarele si pe toate site-urile culinare indiene.
Una dintre cele mai mari provocari mi-a oferit-o autoarea britanica Jeanette Winterson, in “Scris pe trup”, unde a trebuit sa fac pret de aproape doua sute de pagini de proza poetica slalom printre genuri. Engleza, ca si maghiara, permite acest joc – cel de a folosi un narator fara gen, care sa te tina mereu in suspans privind posibila sa identitate sexuala, insa in romana a fost o veritabila performanta literara de care imi amintesc si azi cu placere.
Despre Ishiguro am tot povestit, asa ca nu am sa reiau aici decit faptul ca stiu ca nu i-am ratat stilul melancolic, delicat si subtil si ca este mereu o placere pentru mine sa il traduc.
In realitate, orice carte are genul ei de provocari – la Sophie Kinsella a trebuit sa ma pun la punct cu jargonul modei, al marilor branduri vestimentare si al revistelor glossy, pe care sa le “intep” cu umorul nebun al autoarei; la Sam Savage si Kurt Vonnegut sa le reproduc scriitura alerta, inteligenta si incisiva, fara a uita sa fie in permanenta umana, la John Fante ritmul foarte “tinar”, dinamic, amuzant si dureros de sincer si o fraza speciala, foarte masculina. La “Portocalele nu sunt singurele fructe” de Jeanette Winterson, care a stat si la baza unei mini-serii BBC premiate, a trebuit sa fiu foarte atenta la nuante si la umorul de o structura aparte, datorita subiectului pretabil la controverse (o tinara crescuta intr-un climat religios opresiv, care isi descopera atractia spre acelasi sex). Una dintre traducerile care mi-au dat la propriu dureri de cap a fost cel de-al treilea Jurnal al lui Bridget Jones, aparut in serial in revista Tabu, la care am avut de-a face cu un stil extrem de abrupt combinat cu slangul englezesc urban cel mai actual.
Ultima carte tradusa de tine este “Omul umbră” de Dashiell Hammett. Ce ne-ai putea spune despre ea in citeva cuvinte si de ce ar trebui sa o citim?
V.F: Va invit sa o cititi pentru ca e una dintre capodoperele inca netraduse ale lui Hammett, unul dintre marii maestri ai literaturii politiste noir. E un roman inteligent, cu un suspans bine dozat, personaje atragatoare, umor si inca se mai gaseste pe piata. O lectura cit se poate de agreabila, pe care apoi o puteti compara si cu filmul facut in anii ’30, si el o reusita a genului (“The Thin Man”), cu Myrna Loy si William Powell.
Spuneai la un moment dat ca nu citesti cartile inainte de a le traduce. Nu e mai dificil asa?
V.F: Ba da, am si luat citeva plase in sensul asta. M-am trezit ca respectiva carte nu era ce sperasem si facusem deja contract, asa ca nu mai puteam da inapoi. In general nu le citesc, pentru ca am nevoie de un minim suspans. Oricit de curioasa as fi, nu dau la ultima pagina. Traducerea e pentru mine si un mod in care imi educ rabdarea.
Profesia iti stirbeste ceva din placerea simplei lecturi, cea pe care o simtim noi, cititorii de rind, pentru ca atentia iti este mereu deturnata de exprimarea si formularea traducatorului?
Nu neaparat. De regula, imi sare in ochi, ca oricui, atunci cind textul are o problema de exprimare, pentru ca imi da o stare de disconfort. Daca traducerea este buna, textul curge firesc si nu stau sa zabovesc asupra reusitei traducatorului, care imi atrage atentia cind si cind, ca in aeroport, la check-in. Unele fraze sint atit de frumoase ca te opresti si le recitesti si il feliciti in gind pe cel care le-a facut sa sune atit de bine. Apoi cartea te fura din nou. Recunosc, ma irita destul de tare greselile de litera si iubesc cartile care nu (prea) au.
Care sint autorii tai preferati atunci cind vine vorba de lectura personala?
V.F: Vladimir Nabokov, Julio Cortazar, Javier Marias, Kazuo Ishiguro, Kurt Vonnegut, Raymond Carver, J. D. Salinger, Romain Gary, A. P. Cehov, F. S. Fitzgerald, John Cheever, Bohumil Hrabal, Jaroslav Hasek ar fi citiva dintre ei.
Cite limbi straine stii?
V.F: Engleza, apoi acceptabil franceza si spaniola.
Citeva lucruri despre activitatea profesionala a lui Vali Florescu de pina acum:
Intre 1992 si 1996: co-redactor al primului dictionar englez-roman realizat ca program software, copywriter, coordonator Publifest (Mediafest 1996), Secretar general al Festivalului International de Film DaKINO.
1998: Coordonator proiecte de film si televiziune pentru ScriptVision (o companie a MediaPro International)
1998-2001: Director exectiv Scenario (o companie MediaPro Pictures)
2001-2010: traduceri din limba engleza, scenarii pentru televiziune (serialul “In familie”, Prima TV, “La urgenta”, TVR1, emisiuni de divertisment), scenarii de lung si scurt metraj.
2011-prezent – Director de Marketing al firmei Delicatese Florescu, Bucuresti.
