Când am primit de la editura Cartea Românească romanul „Libertate” al lui Bogdan Teodorescu, lista mea de lecturi pentru perioada imediat următoare era deja lungă și îndesată, în sensul în care tot strecuram printre titlurile puse inițial altele noi, unele ispirate din recomandările bloggerilor, altele alese după bunul plac.
M-am apucat să citesc „Libertate” târziu, în jurul orei 20.00, imediat după ce terminasem „Elizabeth a dispărut” pe care o aveam de pregătit pentru clubul de carte de la Litera, roman ce-mi plăcuse, dar care abia îmi deschisese apetitul pentru lectură. Cu ochii ușor obosiți, nu am stat pe gânduri și am luat prima carte ce mi-a picat în mână de pe măsuța cu noutăți sperând să fi făcut o alegere bună.
Era însă cât pe ce să renunț la ea după ce am văzut pe aripioarele copertei poza autorului, o persoană ce-mi părea cunoscută de undeva de la televizor, fără să știu exact de unde să o iau. Cum fug de tot ce-nseamnă politic și politică, când am citit că domnul în cauză nu e străin de această zonă, mi-am zis că țin în mână o carte pe care n-o voi agrea. Nimic mai fals! Cartea mi-a plăcut foarte mult, iar față de domnul Bodgan Teodorescu mi-am cerut deja iertare (în gând) de câteva ori și o fac și aici pentru că l-am judecat greșit.
„Libertate” a fost pentru mine o surpriză plăcută de la un capăt la celălalt. Începutul m-a acaparat atât de tare încât m-am trezit în miez de noapte că fac eforturi uriașe să-mi țin ochii deschiși. Nu-mi venea să renunț, dar nici nu mă înduram s-o citesc fără să am toată atenția concentrată asupra ei. Simțeam nevoia să mă bucur de fiecare întorsătură, de fiecare nouă abordare. M-am culcat în cele din urmă cu părere de rău, dar m-am trezit cu noaptea în cap pentru a-i parcurge finalul. Mă obseda pur și simplu cartea și mai mult decât atât mă incita faptul că toate scenariile pe care mi le făceam se dovedeau a fi false. Oricât de mult mi-am dorit să intuiesc adevărul, n-am reușit nici pe departe. Și știți de ce? Pentru că finalul este total imprevizibil. Unora le poate părea abracadabrant și chiar și mie mi s-a părut într-un fel, însă există un personaj, Mario Popescu care pregătește terenul pentru … orice. În opinia mea, el este cel care a salvat finalul.
Începutul te aruncă în mijlocul vieții unei familii de medici de succes,într-o viață luxoasă, fără prea multe griji, iar lucrurile par să meargă pe un făgaș bine stabilit. Până în momentul în care, „jap”, ceva se întâmplă și răstoarnă cu susul în jos existențele aparent domoale ale celor doi soți, reașezând totul în jurul lor, inclusiv relațiile cu celelalte personaje.
Am avut sentimentul că citesc una dintre cărțile lui Ian McEwan care te păcălesc la început cu acțiuni cât se poate de banale pe care le zdruncină imediat apoi cu câte o întâmplare ce duce pe nesimțite acțiunea cărții în zone nebunești, la care nu te-ai fi gândit vreodată.
Același sentiment l-am avut și acum citind „Libertate” care m-a făcut deseori să mă întreb cum aș fi reacționat eu dacă aș fi fost în aceeași situație. E drept că am acuzat-o deseori pe Sonia că nu se zbăte mai mult să-și dovedească nevinovăția, pentru ca imediat mai apoi să cred că are un motiv ascuns pentru care nu o face. Deși „țineam cu ea”, cum s-ar zice, o umbră de neîncredere mă făcea din când în când să mă întreb „dar dacă e adevărat?”
Îți plac mult cărțile care mă pun în pielea personajelor, cele care mă provoacă să ghicesc drumul pregătit de autor și-mi place să tot deschid uși cu speranța că acolo se află adevărul. Pe acesta nu l-am intuit. Nu mi-a dat nicio secundă prin cap să iau în calcul formația autorului și priceperea dumnealui într-ale politicului. Cred că cei care pot face analize politice cu ușurința cu care vorbim noi despre pepeni, nu se pot ține cu totul departe de ițele încurcate ale acestei lumi. Nu pot decât să-l felicit pe autor și să-i spun că mi-a devenit dintr-o dată foarte simpatic. Dacă o să-l mai văd la televizor o să-l privesc acum cu alți ochi, probabil fără să încetez să mă întreb de ce nu rămâne la ceea ce pentru mine pare vocația perfectă: aceea de scriitor. Căutând să văd ce a mai scris – așa cum fac de fiecare dată când descopăr un scriitor nou căruia îi cumpăr imediat toate cărțile și i le citesc cu nesaț – mi-am adus aminte că numele domnului Bogdan Teodorescu îmi trecuse pe la urechi și când fusesem la Chambery. Se vorbea despre dumnealui în termeni elogioși vizavi de romanul „Spada” ce urma să fie tradus și publicat în Franța. Am citit că acest lucru s-a întâmplat deja, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Sper ca același lucru să se întâmple și cu „Libertate”, roman care, în opinia mea, are toate ingredientele unui roman de succes: personaje foarte bine construite (un mare plus îl aduce, așa cum spuneam, Mario Popescu, un personaj extrem de viu, capabil de metamorfozări neașteptate), intrigă, suspans, elemente de roman polițist (dar nu în sensul clasic), dialoguri pertinente, dar și o foarte bună analiză a unei societăți în care suntem fără să ne dăm seama pioni neînsemnați în jocuri politice pe care nu le înțelegem, de care nu avem habar.
” ‘Libertate’ analizează felul în care politicul, sistemul și presiunea socială se abat asupra vieții unor oameni obișnuiți. Dacă primele două romane se refereau la spațiile pe care cetățeanul le vede — lumea politică, lumea media, lumea serviciilor secrete — acum vorbim de niște oameni normali, dar pe care evoluția socială și ceea ce se întâmplă în țară îi afectează direct, deși, aparent, ei, prin natura existenței lor — solidă, reușită, cu performanțe economice și cu o viață casnică bine pusă la punct — erau convinși că această presiune nu poate să existe. Ei bine, în cartea mea despre asta este vorba: despre modul în care viața noastră poate fi influențată în orice moment de evoluțiile, de deciziile, mai mult sau mai puțin corecte sau legale, ale sistemului”,explică autorul Bogdan Teodorescu.
