Magda Szabo deschide “Usa” catre sufletul fiecarui cititor

Ușa  de Magda Szabo

20150628_194511Mi-a plăcut mult această carte și țin să spun asta chiar din capul locului. Recunosc, cu sinceritate, că e prima oară când citesc o carte de un scriitor maghiar și nu am pornit cu mari așteptări la drum. Nu știu de ce n-am făcut-o până acum, dar mă bucur că cea care mi-a făcut cunoștință cu literatura maghiară este Magda Szabo.

Întotdeauna am apreciat mult romanele în care chiar dacă acțiunea este una ce poate fi redusă la câteva paragrafe scriitorul pune în fraze bine ticluite imaginile unei lumi complex și de vii. Nu e ușor să faci lucrul ăsta, tocmai de aceea mi se pare de apreciat.

Mi-a plăcut povestea acestei  relații  complicate ce se leagă între două femei extrem de diferite, o scriitoare și menajera ei. Cele două ajung să lege o prietenie neobișnuită plină de gesturi cu multe înțelesuri, de tandrețuri în cele mai neobișnuite forme, dar și de neînțelegeri.  Dar mai ales, mi-a plăcut menajera (Emerenc), unul dintre cele mai  puternice personaje peste care am dat până acum în cărțile citite. Am aflat ulterior că Emerenc  are un corespondent în lumea reală , în cea care i-a fost ani de zile scriitoarei Magdei Szabo menajeră.

20150726_084610În acest roman se întâlnesc două personaje pe cât de diferite, pe atât de puternice. Scriitoarea are o fire  impulsivă, ce ajunge să se  învinovățească  din cauza egoismul care o face să pună uneori pe primul plan lucrurile care au legătură cu ea și realizările ei și abia mai apoi nevoile celorlalți. Pe de altă parte, Emerenc, menajera scriitoarei, este o femeie dintr-o bucată, deloc comodă, plină de contraste, care spune întotdeauna ce gândește, se poartă întotdeauna așa cum simte, indiferent dacă uneori jignește sau are un mod mai dur de a semnala sau repara lucrurile, o femeie  care nu se abate niciodată de la ideile și planurile sale.  Nu doar trecutul îi este învăluit în mister, ci și prezentul ce se desfășoară dincolo de ușa casei sale pe care n-o deschide niciodată, nimănui.  Pentru Emerenc, munca fizică este sfântă și degeaba se plânge scriitoarea de oboseală că nu găsește niciodată înțelegere la ea. Pentru Emerenc este însă esențial să fie de ajutor celor din jurul ei și să-și păstreze demnitatea. Dacă nu reușește lucrul acesta din urmă, atunci nu merită să trăiască. Iar Emeranc nu vrea să trăiască oricum, ci doar în felul ei. La fel cum vrea, de altfel, să și moară. Singură, în casa ei  curată, în care nu a lăsat pe nimeni niciodată să intre, în afară  scriitoare, o singură dată, gestul unei încrederi oarbe și depline  în cea pe care o iubește în felul ei  alambicat.

Iar când vine momentul nenorocirii, Emerenc nu vrea să fie salvată. Nu vrea să trăiască cu orice preț. Iar ăsta este singurul lucru pe care l-a pretins vreodată.  Iar cei din jurul ei, dar mai ales scriitoarea,  ar fi trebuit să știe până acum că viața are sens pentru ea doar atâta timp cât o trăiește în demnitate.

20150719_100911La finalul cărții, Andrei Dosa, traducătorul cărții, remarcă excelent:

„Până la urmă romanul este mai mult decât lupta dată de două tipuri umane pentru înțelegerea reciprocă. Adevărata confruntare ascunsă în acțiunea cărții este una interioară. Emerenc și scriitoarea sunt două laturi ale aceluiași om. Omul scindat în mai multe identități încearcă să se regăsească, să o regăsească pe acea Emerenc care trăiește în fiecare dintre noi. De câte ori nu spargem acea ușă dincolo de care fiecare individ trăiește într-o libertate totală, deși există într-o formulă magică prin care am putea ajunge acolo fără să ne umilim și să-i umilim și pe ceilalți. Pentru că demnitatea noastră și a celorlalți sunt strâns condiționate una de alta.”

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

FOLLOW ME HERE!