Mişu, pe numele ei adevărat Mihaela Călinoiu, redactor-şef al revistei „Story”, este şi va rămîne pentru mine copilul cu ochii sclipind de inteligenţă, copilul ghiduş care nu are astîmpăr pănă nu realizează tot ceea ce-şi pune în cap, copilul teribil ce poate să mute munţii din loc. Mişu este un om cu un condei incredibil, lucru ce sare în ochi şi în textul de mai jos, cu o construcţie vrăjită, el însuşi ca o carte în miniatură.
Ai carte, ai parte de tine
Prolog: Părinții mei nu au avut niciodată o problemă în a mă găsi. Spre deosebire de mine, care nu m-am găsit nici până azi. Dacă dispăream, puteau fi siguri că mă vor găsi mirosind paginile cărților, în sufrageria noastră sau a vecinilor, stând cu nasul în țeava de eșapament a unei mașini sau mustăcind în întunericul cizmăriei de la parter, lipită cu aracet de tocurile rupte. Cerneala, benzina și aracetul, cele trei arome cărora nu am putut niciodată să le spun “nu”. La primele două am cam renunțat, deși pe la cizmărie mai trec uneori, rareori, să-l salut pe bătrânul care a lipit mii de pantofi și m-a dezlipit pe mine de ghete și botine. Cerneala, însă, a rămas pe poziții și fac tot ce pot să o mențin în top, chiar dacă înghit și tone de litere incolore și inodore livrate de laptop. Poate că o să ridicați îngăduitor din umeri, însă pe mine hârtia unei cărți mă tulbură fizic, aș putea să și plâng doar privind o carte. Nu știu de ce se întâmplă așa… poate pentru că legată ombilical de laptop și de telefon, percep hârtia ca pe o eliberare.
Cuprins: Nici nu știam ce înseamnă a citi când mama m-a găsit în sufragerie, tronând pe un vraf de cărți pe care le târâsem din bibliotecă și le îngrămădisem sub mine. Cred că luasem și “Mama și copilul” (impietate!), și sfânta carte de bucate a Sandei Marin, Jamie Oliver-ul părinților noștri, și câteva cărți de metalurgie ale tatălui meu și probabil și ceva tratate de medicină de la bunicul. Stăteam pe ele și le coloram. Pe unele le rupsesem, pe multe le colorasem, iar pe altele le mâncam. Chiar le mâncam, nu glumesc, am fost gurmandă de mică. Urmarea acestei isprăvi nu a fost că am învățat să citesc, ci că rafturile de jos au rămas goale, văduvite de căldura cărților, mutate unde să nu pot ajunge. În locul cărților au apărut niște vaze oribile și două milieuri pe care le-am urât de cum le-am văzut.
Peste ani, însă, am descoperit un secret: cărțile sunt într-adevăr hrană. Ceva, ceva ghicisem eu! Se consumă altfel decât am încercat inițial, însă chiar se devorează, ajungând să facă parte din tine, asimilate până la identificare în fiecare fibră a corpului. Cu cât “mănânci” mai mult din cărți, cu atât se activează mai bine metabolismul literar. Privită cu atenție, o minte care și-a oferit uimitoarea experiență a cărților face din trupul care o plimbă o bibliotecă delicată, un mecanism capabil să citească realitatea în nuanțe pe care altfel nu ar fi avut cum să le cunoască. Cred că scufundarea în lectură are valențe diferite pentru fiecare dintre noi, în funcție de structura noastră, de obișnuița de “consum”, de sensibilități, trecut, prezent, temeri, speranțe, dorința de a evada în universuri imaginare, puterea de a da un pic la o parte ideile noastre pentru a ne hrăni și cu altele. O carte te schimbă în măsura în care ea se schimbă sub ochii tăi, devenind un fel de piele de împrumut pentru cititor. Pe unii experiența unei cărți îi lasă rece, pe alții îi aduce la viață. Partea bună cu cărțile e că și una proastă îți spune ceva, îți povestește inclusiv despre tine. Am citit multe cărți slabe, mediocre, și pe toate le-am dus la bun sfârșit, dintr-un fel de datorie pe care am simțit-o dintotdeauna față de cărți. Nefiind în stare să scriu eu însămi una, era ca și cum trădând-o pe una le trădam pe toate. Mi-era rușine să o abandonez dacă apucasem să o încep. Dar am învățat și din ele. Adică cel puțin am încercat. O carte poate fi citită de la prima până la ultima filă, dar poate fi și un drum început de la mijloc sau pornit invers, chiar de la sfârșit. Eu așa am citit o vreme, încercând să-mi imaginez cine sunt personajele și cum au ajuns în halul în care sunt la final.
Acum, nu vreau să mă dau o mare cititoare, pentru că nu sunt. Serios, chiar nu sunt. Există cărți celebre pe care mi le aduc aminte atât de vag că mi-e și rușine, dacă mă întreabă cineva despre ele bat nu doar câmpii, ci și dealurile și munții, atâta sunt de necunoscătoare. Să nu mai zic că există cărți trecute în toate topurile “must read” pe care eu nu le-am deschis. Și există cărți cvasi necunoscute pe care le pot reproduce până la ultimul cuvânt și ultima lacrimă, care trăiesc ascunse în mine. Sunt doar un om care iubește cărțile pentru că i-au oferit refugiu atunci când nimic altceva nu părea să aibă sens. Sunt mii de cărți pe care le-aș citi dacă aș avea vreme, mii de povești în care aș plonja, așa cum, de altfel, aș da orice să pot intra în tablouri, sunt mii de dialoguri pe care le-aș purta cu personajele dacă vreun autor mi-ar da vreodată ocazia asta. Cititul e pentru mine un act egoist. Eu nu am ce să ofer cărților, dar le iubesc pentru ceea ce mi-au dat ele, pentru cum au privit în mine. Pentru asta le voi fi veșnic recunoscătoare. De-asta au cărțile suflet, pentru că au luat un pic și din al meu. Îmi rămâne mie mai puțin, dar asta e, nu mă supăr!
În altă ordine de idei, eu nu am nicio calitate de a vorbi despre cărți. Faptul că sunt dependentă de ele nu mă califică. Nu am scris niciuna, nu am făcut nimic măreț în domeniu, nici măcar ceva mic, minuscul, infim, nici măcar nu am tradus vreuna, decât pentru mine. De aceea, nici nu o să arunc aici cu nume de romane. Ce alegem să citim vine din noi. Dar eu zic că e păcat să nu citim. Francezi, englezi, americani, ruși, români, croați, unguri, japonezi, chinezi, indieni, arabi, peruani, germani, polonezi, literatura e singurul loc care ne dă ocazia să fim creatorii propriei noastre ordini mondiale. Vonnegut, Zola, Miller, Muller, Kafta, Malraux, Llosa, Stănescu, Sorescu, Minulescu, Steinbeck, Hemingway, Huxley, Orwell, Nabokov, Joyce, Baudelaire, Maupassant, Dickens, Preda, Ionesco, Teodoreanu, Pirandello, London, Boll, Tolstoi, Murakami, Inoue, Kundera, King, Barthes, Cave, Hawke, Alda, “Escu”, “Eanu”, toți trăiesc prin noi. E trist să îi lăsăm să moară. O să spun doar un secret: uneori, când îmi e greu, îl deschid pe Vonnegut sau mă ascund în lanul de secară al lui Salinger. Poate că nu sunt cei mai mari scriitori pe care îi va ține minte istoria, dar au făcut pentru mine prea multe lucruri ca să nu revin la ei.
Epilog: Nașul meu m-a întrebat când eram doar puțin mai înaltă decât un dop (nici acum nu sunt mult mai mare) ce vreau să mă fac când voi crește. Răspunsul meu l-a încântat pe tata atât de mult, că și azi mi-l mai spune. Am zis că vreau să fiu cititor de profesie. Cine știe, poate că azi aș răspunde că vreau să fiu cititor de carduri… Oricum, din păcate, nu m-a angajat nimeni doar ca să citesc; mi-ar fi plăcut să mă duc la birou și în loc să dau dublu click să dau paginile. Fără click. Doar cu foșnet. Nomenclatorul nu recunoște o asemenea meserie, dar pentru mine ea există. Nu știu eu multe, dar de un lucru sunt convinsă: “carte” este unul dintre cele mai frumoase cuvinte din lume. În el sunt țesute toate celelalte, prinse delicat și senzual într-o plasă de trăiri și experiențe imposibile altfel. De-aia și spun: ai carte, ai parte de tine!
