Raluca Moisa: “…Dar, în curând, într-o toamnă, teii de la fereastra mea vor prinde aroma caișilor de la Medeleni. Iar eu voi redeveni Olguță…”

Raluca Moisa – jurnalist la “Adevarul” si owner http://farfuridi.ro/

Dacă vreodată stelele se vor alinia de-așa natură încât să ajung (și să petrec tot restul zilelor) pe-o insulă pustie, aș avea, evident, drepturile oricărui damnat: trei lucruri pe care să le iau cu mine, acolo, în pustietatea restului zilelor mele. Unul dintre ele ar fi Biblia. Iar asta, dragii mei, va suna oarecum antagonic cu ceea ce vă voi povesti în continuare, vă avertizez.

Nu, nu sunt genul de om care să spună că nu poate trăi fără cărți. Că nu poate trăi dacă nu citește în fiecare zi, că nu poate trăi dacă nu întoarce paginile cu degetele și nu simte mirosul hârtiei. De fapt, nici nu-mi amintesc când am deschis ultima carte. Ba da, în preajma Sărbătorilor, good old Dickens, „O poveste de Crăciun/A Christmas Carol“. N-am terminat-o nici acum.

bune (2)Dar era o vreme, o vreme în care, în camera „bună“ din casa buncii, ascundeam gavanoasele cu dulceață la fel ca Olguța Deleanu. „La Medeleni“. Medeleniul meu. Nicio copilărie nu a fost mai fericită ca aceea, nicio adolescență mai învolburată. Fiecare cuvânt citit pe silabe, pentru a întârzia deznodământul trăit deja de zeci de ori. Fiecare personaj construit, deconstruit și reconstruit în minte și-n inimă. Fiecare sentiment hiperbolizat, fiecare replică știută dinainte și spusă totuși în zeci de feluri, mereu și mereu altfel. Fiecare Olguță eram eu. Am trăit și-am murit cu ea de-atâtea ori.

Lipite cu bandă adezivă, îngălbenite, cu margini rupte, cele patru volume din Biblioteca pentru toți stau înțelepte în biblioteca mea cu (prea puține) cărți reale. Restul sunt cuantificate, impersonal, în sute de Megabiți. Dar, în curând, într-o toamnă, teii de la fereastra mea vor prinde aroma caișilor de la Medeleni. Iar eu voi redeveni Olguță…

Nu e foarte evident că „La Medeleni“ e cartea mea preferată, nu-i așa? Iar Ionel Teodoreanu rămâne, în pofida modelor și-a vremurilor, autorul sufletului meu. O perversă melancolie mă face să revin periodic la scrierile lui, dar mai ales la Medelenii lui. O nevoie aproape organică să o citesc la trei-patru ani, neapărat la început de toamnă. Un ritual care mă liniștește, trist totuși, pentru următorii trei-patru ani.

bintuitiiiÎn timp, însă, între ani cu extra-shopping la Gaudeamus și extra-download pe net, am descoperit alți autori. Unul dintre ei e Chuck Palahniuk. Dacă aș putea alege un cuvânt care să-i caracterizeze opera, acela ar fi carusel. Montagne russe. Roller coaster. Pentru că te ridică la cer și-apoi dă cu tine de pământ. Îți suie inima în gât și-apoi te face să vomiți. Simți fluturi în stomac și cobori împleticindu-te pe picioare. Nu, nu e o literatură de pension. Nu știu ce-ar fi spus Ionel Teodoreanu despre scrierile lui. Dar cred că fiecare monstru, fiecare demon personal al lui Palahniuk e în fiecare dintre noi. Ascuns mai mult sau mai puțin adânc, în final va ieși la suprafață. Dacă ar fi să-mi permit să vă recomand o carte, aceea nu ar fi „Fight Club“, ci „Bântuiții“.

clipa_28_final-39Iar ultimul, cu nostalgia finalului întârziat, a inevitabilului pe care vrei să-l amâni, este Fănuș Neagu. Nu-mi este autor român contemporan mai drag decât el, el care mi-a dat onoarea să-mi fie contemporan. Nu există mai mare beție de cuvinte decât în cuvintele lui Fănuș. Brăilean, cu Dunăre și vin în loc de sânge, Fănuș Neagu este cel mai carnal autor pe care l-am citit, atât de carnal că până și sufletul devine palpabil și roșu.

Da, n-am mai citit o carte, pe hârtie, de multă vreme. Suficiența unui calculator, lejeritatea unui telefon, comoditatea vremurilor mă împing spre o lectură în pas cu timpurile. Rapidă. De metrou. Dar va veni, (aproape) în curând, toamna. Iar dacă stelele se vor alinia, voi ajunge pe o insulă pustie… J

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

FOLLOW ME HERE!