Libertate de Jonathan Franzen
„Rar există libertate fără eliberare, dar mai niciodată eliberare fără iertare”
Un text de Oana Mihalache
Dacă aș putea reciti o singură carte, aceea ar fi „Libertate” de Jonathan Franzen. Și nu aș reciti-o pentru că ar fi preferata mea, ci pentru că e romanul care transformă substantivul comun „viață” într-unul propriu, îl șlefuiește cu o simplitate năucitoare prin interacțiunile oamenilor surprinși și îl transformă într-un personaj de sine stătător. Pentru că, alături de fetele și băieții, adolescentele și adolescenții și femeile și bărbații din roman, unii cu nume, alții fără, Viața este personaj principal. Ea se compune, ca pentru fiecare, din întâmplări care ne lasă cu răsuflarea tăiată, dar și din cele care ne sufocă, din momente în care sărim în sus de bucurie, dar și din cele în care ne fuge pământul de sub picioare, din cele în care ținem totul în palmă, dar și din cele în care același tot ne scapă printre degete. Deci „Libertate” e, în primul rând, despre viață. Apoi este despre o familie. Una de americani.
Franzen are o mare calitate, ușor de observat și în „Corecții”, cel mai apreciat roman al său: așterne în fața personajelor sale un destin dur, fără însă a fi tăios cu ele. Franzen iartă fiecare viață pe care o creionează și reușește firesc și fără prea multe metafore să construiască oameni autentici: nu buni, nici răi, nu slabi, nici puternici. Creează oameni și punct. Oameni care însă au libertatea de a alege, iar de aici și neputința de a decide, sau, mai degrabă, de a se ține de o decizie. Natural, conflictele psihologice se țin lanț, iar copiii, odată deveniți părinți, ajung să repete aceleași greșeli observate la cei care le-au dat viață.
Veghindu-le și supraveghindu-le ani la rând, Franzen pare că vrea să-și învețe personajele o lecție simplă, dar vitală. Rar există libertate fără eliberare, dar mai niciodată eliberare fără iertare.
