Razvan Tupa – De mana cu realitatea si cu Gellu Naum

De mână cu realitatea și cu Gellu Naum (un text oferit de poetul Razvan Tupa)

181197_551489718222526_1997687762_nBach în pijama, făcând ezerciții, Orfeu, un țigan la pescuit plângând după cineva cu vioara și un personaj care apare și dispare sau doar stă prin zonă, aproape nebăgat în seamă. Toate, reale. Dintre toată cărțile care m-au ajutat să văd ceva mai mult în ce se poate și cum se poate realiza probabil că Zenobia de Gellu Naum are un loc special. Mai întâi pentru că, la început, nu am înțeles cum este posibil să începi o carte cu recomadări pentru scufundători și să o continui cu serii de tablouri care conțin detalii neașteptate. Apoi, special a fost și faptul că, mai întâi am găsit într-o librărie volumul Fața și suprafața urmat de Malul albastru. Poeme (1989-1993) cândva prin 1995. Tocmai căpătasem obiceiul de a merge prin librării, întârziind în secțiunea de poezie ca să văd ce mai apare, ce fel de poezie se poate găsi. Unul dintre locurile cele mai bune pentru așa ceva era etajul librăriei Luceafărul de pe bulevardul care mergea spre ceea ce atunci se numea Casa Poporului. În mijlocul librăriei era un loc de trecere între partea din față și cea din spate a încăperii cu rafturi de o parte și de alta și cu un fel de masă îngustă așezată în față. Aici erau volumele de poezie, vechi și noi. Un avantaj al magazinului cu pricina era atunci faptul că puteai să găsești volume editate cu câțiva ani în urmă și, cum prețurile explodaseră, aici puteai să cumperi la prețuri vechi. Cum volumul lui Naum era nou, cred că costa pe undeva pe la 1990 de lei, pentru comparație… volumele mai vechi din librărie puteam să le iau la 300 sau 500 de lei, fără probleme. Acolo apăruse poemul Nigredo, cel în care sunt 12 semne pe primul vers și câte 11 pe următoarele trei versuri, fără ca vreun semn să se repete. Am înțeles gluma și, mai târziu, am găsit la bibliotecă o ediție jerpelită din romanul lui Gellu Naum, Zenobia din 1985.

gellu-naum-zenobia-editia-princeps-2606Coperta poroasă era înmuiată de cititori și totuși citindu-l am rămas de la prima pagină cu senzația că sunt singurul care descoperă călătoria aceea amețitoare printr-o poveste de dragoste. Abia după patru ani am văzut un interviu cu Gellu Naum și mi-am dat seama că autorul acela trăiește. Nu mă gândisem niciodată că un autor poate să facă și altceva decât să scrie. A durat puțin până când am căutat în cartea de telefon numele lui și am avut surpriza să îl găsesc. Eu sunt bătrân și nu prea mai întâlnesc oameni mi-a răspuns atunci când l-am sunat. Am înțeles și am vrut să închid cu scuze pentru deranj când, fără legătură cu ce vorbisem până atunci, m-a întrebat Dar de ce vrei să mă vizitezi? Cred că singurul lucru la care m-am gândit pe moment l-am și spus: Ca să vă cunosc. Bine, a zis Gellu Naum, vino azi la 5. Mi-a spus adresa, undeva lângă stația tramvaiului 41 de la Mânăstirea Cașin.

Niciodată nu am avut, ca atunci, senzația că intru într-o carte. Lucrul care mă făcuse să caut numărul de telefon era că în interviu, Gellu Naum pomenise de câteva ori că tot ce a scris în Zenobia e adevărat. De fiecare dată când ne-am văzut îl întrebam în ce fel este adevărat ceea ce scrie acolo. Unul dintre răspunsurile preferate pe care le dădea Naum era “Dar de unde știi asta…”

O să povestesc despre o singură lămurire pe care mi-a dat-o autorul la întrebările mele despre un personaj din Zenobia. Ca de obicei, a început răspunsul cu întrebarea “Dar tu de unde știi de Dragoș?” “E în roman”, i-am spus. “Spuneți că e real tot și aveți personajul ăsta prin care trec celelalte personaje, stă pe masă, doarme, face pe mortu și alte grozăvii”.

“A”, a zâmbit Naum, “Dragoș e un înger”. “Real?!” am repetat eu cu o interogație nedusă până la capăt. “Real!” a accentuat el.

Ne-am mai văzut de câteva ori și, de fiecare dată, orice vorbeam, ducea înapoi în roman. Odată mi-a cerut să mă uit la ediția Darwin din biblioteca sa, pentru care stilizase varianta în limba română. Când m-am întins, antena de cameră a televizorului mi s-a agățat de mânecă și m-am retras puțin încurcat. “Ai supărat-o” l-am auzit spunând. Privind în jos, am văzut că lângă televizor, în fața bibliotecii era statueta africană pe care o știam dintr- fotografie cu Gellu Naum la Paris. “Nu îi place să treci pe deasupra ei, încearcă să iei cartea din lateral”. După ani întregi de când citisem pentru prima dată Zenobia, aveam o alternativă rezonabilă la lectura poveștii pe axa unică început-sfârșit, puteam să citesc lateral. Dacă o statuetă avea preferințele ei, de ce nu ar fi avut și o carte…

Încheiere pentru istoria mea cu Zenobia nu am pentru că nu se încheie: “Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător — de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sunt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusurilor lăsând la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu.

Dar mai există şi vuietul acela şi capacitatea fiecăruia de a-l percepe…”

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

FOLLOW ME HERE!