Ruxandra Dinca (redactor-sef revista TV Mania): „Eu nu pot sa traiesc fara carti!”
Eu nu pot să trăiesc fără cărţi, cred că e cazul să vă spun de la început. Să nu mai văd filme vreodată, aş supravieţui. Să trăiesc tot restul vieţii într-o linişte totală, fără muzică, de exemplu, tot aş supravieţui. În mijloc de pădure sau pe o staţie cosmică, să văd oameni din an în Paşte, cred că m-aş descurca până la urmă (dacă nu m-ar mânca lupii/extratereştrii). Dar luaţi-mi cărţile şi aş înnebuni mai mult ca sigur.
Am trecut toamna asta printr-o perioadă mai grea/agitată. Şi nu mai puteam să citesc. Am încercat, m-am holbat minute în şir în faţa bibliotecii mele, în librării, am cumpărat şi am încercat de toate. Şi istorie, şi poveşti de dragoste, şi biografii. De toate! Nu se lipea nimic, dar nimic de mine şi nu aveam răbdare şi mă simţeam de parcă se lepădase de mine Dumnezeul cărţilor. Şi-ntr-o seară, în metrou, am ratat staţia mea din cauza unei cărţi (era „Problema Spinoza” de Irvin D. Yalom, în caz că vă întrebaţi. Nu m-a impresionat prea tare, până la urmă, dar a fost ce-mi trebuia mie atunci). Şi atunci am ştiut că mi-am revenit şi sunt eu din nou.
Iubesc cărţile pentru mă ajută să descopăr lumea şi mi-o fac mai frumoasă. Pentru că trăiesc prin ele ce altfel nu aş avea sansa/timp să trăiesc. Ani de zile nu am simţit nimic pentru Vincent Van Gogh, de exemplu. Până când i-am citit scrisorile către fratele lui, Theo. Şi de atunci îl ador, pentru că de fiecare dată când îi văd tablourile, îmi aduc aminte de iubirea lui pentru culoare, de pasiunea pentru arta lui, de felul obsesiv cum trăia şi respira pentru pictură.
Într-o vacanţă de vară de la sfârşitul liceului, am citit pe nerăsuflate „Agonie şi extaz”, a lui Irving Stone, despre viaţa lui Michelangelo. Era pe la mijlocul anilor ’90 şi nu puteam atunci decât să visez că într-o zi voi vedea Italia. Când, ani mai târziu, am vizitat Florenţa şi l-am văzut pe David, a fost nevoie de toată forţa mea să nu bufnesc în plâns ca o mimoză emotivă, în mijlocul Galeriei Academiei. Căci David în realitate era frumos, frumos, frumos!
Anul trecut, am ascultat prima dată concertele pentru violoncel ale lui Bach – şi mi-au plăcut mai mult decât pot exprima eu aici în cuvinte – datorită cărţii unui canadian, Eric Siblin. Am început s-o citesc într-o librărie din Hamburg, când îmi aşteptam un prieten. Şi nu mai aveam timp şi nici bani şi n-am cumpărat-o până la urmă. Şi apoi m-a bântuit într-atâta şi eram atât de curioasă să aflu ce urmează, încât am comandat-o de pe Amazon. Şi dacă tot am ajuns aici şi mă lasă Cami să scriu cât vreau, să vă spun şi vouă: concertele astea – care sunt superbe, repet – au fost considerate sute de ani bune doar ca exerciţii pentru cei care învăţau să cânte la violoncel. Şi a fost nevoie ca un anume puşti catalan de 12 ani pe nume Pablo Casals (ulterior, unul dintre cei mai mari violoncelişti ai secolului trecut) să le cumpere, într-un magazin de partituri second hand din Barcelona, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca muzica asta superbă să-şi facă loc – şi ce loc! – în sălile de concert din toată lumea.
Am scris atâta şi nici măcar nu v-am spus, de exemplu, că scriitorul meu preferat este portughezul Jose Saramango (când l-am descoperit, pe la începutul facultăţii, eram exasperată că toată lumea era nebună după Paulo Coelho şi nimeni nu-mi înţelegea pasiunea pentru portughez, nu pentru brazilian). Saramago are cel mai frumos stil pe care îl ştiu eu din tot ce-am citit. Frazele lui sunt lungi uneori de câte jumătate de pagină sau chiar mai mult, lucru care i-a descurajat pe mulţi dintre cei cărora l-am recomandat, înflăcărată. Dar ştie atât de bine să jongleze cu cuvintele şi ideile, te duce şi te-aduce şi te-ntoarce cu asemenea uşurinţă şi umor şi profunzime încât mi s-a întâmplat de nenumărate ori să mă opresc în mijlocul paginii şi să mai citesc o dată ultimele paragrafe. Să citiţi „Memorialul mânăstirii” sau „Evanghelia după Iisus Christos” şi o să înţelegeţi ce zic.
Am scris atâta şi încă nu v-am spus că sunt locuri pe lumea astea pe care mi-am promis că le voi vedea într-o zi – după ce am citit nişte cărţi. O dată în viaţă aş vrea să ajung în regiunea arctică, să n-am în jur decât zăpadă şi gheaţă şi marea gri (motivul este „Cum simte domnişoara Smilla zăpada” a lui Peter Hoeg). Şi vreau să văd deşertul măcar o dată (motivul – „Pacientul englez”, cartea e mult mai bună decât filmul, zic eu). Şi poate reuşesc să văd Granada şi Alhambra (tocmai am început „La umbra rodiului” de Tariq Ali – iar am reţineri şi autorul încă nu m-a impresionat cu nimic , dar există pe lumea asta livezi de rodii, ce exotic, nu?).
Vi se pare că cer prea mult?! Nu e mult, chiar nu e J
Eu nu pot să trăiesc fără cărţi, v-am spus?
