Pot cărțile să apropie oamenii? POT! Pot cărțile să te facă să fii mai bun? POT! Pot cărțile să te facă mai frumos? POT! Așa mi s-a întîmplat mie cu toți oamenii care au răspuns invitației mele de a scrie pe carticusuflet.ro pe care dintr-o dată am simțit că-i știu mai bine, că-i iubesc mai tare, că-i prețuiesc mai mult, că-i cunosc mai altfel. Astăzi, îi mulțumesc jurnalistului Bogdan Gâlcă (de la libertatea.ro) pentru rîndurile de mai jos, dar și pentru bucuria de a fi acceptat acest gen de apropiere, acest gen de sinceritate. Multumesc, Bogdan!
„Să-ți fie viața bucurie!”
un text de Bogdan Gâlcă
Cineva mi-a împrumutat Jurnalul Oanei Pellea. N-am prea dormit în noaptea aia. Am citit. Și am fost lângă Oana în toate momentele alea. Și am vrut să o cunosc. Lucram deja în presă și era fix ziua în care pentru prima dată trăiam amărăciunea pierderii unor colegi pe motiv de, bineînțeles, criză financiară. M-am dus zdruncinat bine la Foarte Mic ca să o văd pe Oana în Je m’en vais. Era minunată, cum e ea mereu. În fața Teatrului, gheață groasă și un friiig, frig de era nevoie de oameni mari să-l alunge. Oana iese într-un final, după piesă, îi întind cartea și îi spun direct. “Vă iubesc…Jurnalul. Vă iubesc Jurnalul”. S-a dat un pas în spate, s-a uitat lung la mine și la ea și ne-a zâmbit, cu adevărat, senzațional. “Doamne, cât de frumoși sunteți…Tineri și frumoși”. Doamne, cum n-o să uit niciodată vocea aia, și cum mă mai ghidez eu și acum după mesajul ăla scris într-o carte al cărui singur defect este că încă nu s-a îngălbenit. Da, mesajul acela…
În liceu, mă îndrăgosteam. Și mă tot îndrăgosteam. Mai întâi de fete, apoi de poezie. Și îmbinarea dintre ele era perfectă. Păi cine era acolo la nevoie să le mai recite niște poezii mai puțin cunoscute din Eminescu, cine le explica dincolo de simbolurile lui Bacovia și cine găsea înțelesurile omenești la Nichita?
Am avut dirigintă o profesoară de limba rusă. Pe la finalul liceului, după insistențe îndelungi, i-am descoperit pe băieții din est. Lev, Fiodor, Anton Pavlovici, toții minunații. Erau ediții noi apărute pe piață, dar mi le cumpăram de la anticariat. Nu de zgârcenie, ci pentru că mirosul din biblioteca bunicilor nu s-a uitat niciodată. Fără parfumul lor, cărțile nu pot fi înțelese.
Da, primul miros de cărți vechi și pagini galbene l-am inspirat în casa bunicilor. N-au fost bunici de la țară, ci bunicii de la oraș, din bloc. Îmi fugeau picioarele mai degrabă spre maidanul de la capătul blocului, pe terenul prăfuit cu urme de adidași ieftini unde jucam fotbal cu ceilalți copii ai asfaltului. Pe la orele 2-3 ale amiezii nu mai ieșea nimeni la nicio joacă. Și atunci, într-o bună zi, m-a furat biblioteca demodată, dotată cu putere de invizibilitate până la momentul ăsta. Am apucat în mână piesele de teatru ale lui Caragiale și tot un joc a fost. Nu înțelegeam nimic din nenea Iancu dar mă jucam singur citind pe voci Scrisoarea pierdută sau Năpasta. Și am descoperit că am uitat să ies afară cu băieții, a fost nevoie să mă cheme.
Și-au fost alte cărți, și altele. Unele mai prietenoase, altele destinate unei alte vremi din viața mea. Într-o bună zi, vecina de la 4 care se muta, aflând despre mica mea descoperire, s-a gândit să-i lase bunicii toate cărțile ei. Și am avut prospețime, pagini noi, de data asta mai albe dar la fel de parfumate. Am ales ce-am vrut, am ales după coperți, după titlu, după numărul de pagini, după cât de mult îmi plăcea numele personajelor sau după cât de tare mirosea a carte.
Am urât bibliografiile. Nu citeam la comandă. Aveam nevoie de stare. Aveam nevoie să vreau. Nu țineam cont de ce-mi spuneau profesorii despre calitatea unei cărți. Calitatea i-o dădeam eu. Dacă îmi plăcea, mă captiva în vreun fel, în orice fel, era bună. Doar părerea mea conta. De aici mi se trage repulsia față de judecățile de valoare.
Fiecare pagină m-a învăţat să fiu sincer când simt. Nichita mi-a dat şi îmi va da în continuare putere să iubesc de mii de ori într-o singură zi, să iubesc totul. Yalom îmi aminteşte de toate momentele grele prin care am trecut. Marquez m-a scăpat de frica de moarte. Schmitt este marea, este cel cu care am mers de mână spre mare într-o zi care încă nu s-a sfârşit, căci nu am uitat-o. Sunt capitole nesfârşite, neuitate. Viața are capitole mai bine sau mai vag structurate, iar la mine sunt asociate cu cărți. Cartea e un nesfârșit, iubirea e un nesfârșit al omenirii iar mie îmi plac nesfârșiturile.
Cartea care încă nu s-a îngălbenit, vă amintiti de ea, are viață. Am descoperit asta când am deschis-o după mult timp, într-o zi grea şi am recitit dedicatia Oanei Pellea. Dacă nu ar avea viață, atunci de ce altceva să-mi fi jucat literele acelea în fața ochilor atât? Jucau, jucau și nu mai terminau cu jocul lor sarat. „Să-ți fie viața bucurie!”.
