Stoner – de John Williams, o carte remarcabila

“Stoner”, de John Williams

stDe multe ori fac greșeala de a întîrzia o zi sau două, uneori doar cîteva ore pînă să scriu despre o carte care mi-a plăcut, iar atunci cînd vreau să o fac, nu mai știu de unde să o apuc și mi se pare că de oriunde aș începe nu am cum să mai scriu despre ea așa cum merită. N-am vrut să fac aceeași greșeală și cu „Stoner” a lui John Williams, așa că, iata ce am scris despre ea la doar cîteva minute după ce am terminat-o. Sînt unul dintre oamenii care atunci cînd da peste o carte care îi place, vorbește tuturor despre ea și o recomandă, iar de fiecare dacă cînd cineva o citește simt că mi-am făcut bine treaba. Nu știu de ce simt așa, dar asta e realitatea. Mulți mă întreabă – mai în glumă, mai în serios – dacă am ceva de cîștigat din chestia asta. Ei bine, da, am: mai mulți oameni cu care pot împărtăși bucuria dialogului, a despicării firului în patru.

Dar să revin la John Williams și a lui carte minunata. „Stoner” e – în opinia mea – o carte tristă, deși, la urma-urmei, nu e nimic altceva decît poveste unui personaj cît se poate de normal care nu se confruntă cu probleme ieșite din comune, care nu trăiește drame mai mari sau mai mici decît ale oricăruia dintre noi. Și ce poate fi minunat la această carte? Felul în care John Williams spune povestea lui, felul în care trăiește personajul fiecare lucru care i se întîmplă. Un fel aparte, la care nu te-ai fi gîndit.

Stoner e un om ca oricare altul, dar care nu reușește nici măcar o singură dată în viață să facă ceva memorabil. E un om care nu iese cu nimic în evidență în timpul vieții, darămite după moartea lui. Și nu cred că e nimic mai dureros să știi că după ce mori, vor fi prea puțini care să-și aducă aminte de tine, prea puțini cei ale căror vieți să le fi marcat cumva.

untitled„Cîte un student care dă peste numele lui se mai întreabă poate, într-o doară, ci a fost William Stoner, dar rareori curiozitate trece dincolo de o întrebare indiferetă. Colegii lui Stoner, care nu-l stimau cine știe ce nici cînd era în viață, abia dacă îl mai pomenesc; pentru cei mai în vârstă, numele lui e o amintire a finalului care îi așteaptă pe toți; pentru cei mai tineri, e doar un  simplu sunet care nu evocă nici un trecut și nici o identitate la care s-ar putea raporta ei sau carierele lor.” – e un  fragment chiar de la începutul cărții care te pune pe gînduri și te întristează puțin.

William Stoner e un personaj care a trecut prin viață, fără să lase nimic în urma lui, în afara unui copil, al unei fete. Chiar și faptul că a reușit să scrie o carte tot nu reușește să-i facă existența mai puțin anostă, iar pe parcursul cărții, pe măsură ce se confruntă cu diverse situații – cît se poate de comune – simți cumva nevoia să-l încurajezi de pe margine, să-l îndemni să fie mai hotărît, să reacționeze, să nu se mai resemneze atît de ușor atunci cînd viața parcă îi rîde în față. Dar la urma-urmei ce avem să-i reproșăm lui William Stoner? Poate doar păcatul de a fi un om cît se poate de normal. Un om care trece prin toate etapele vieții fără să fi făcut nicmic de ținut minte, un tînar modest și decent care-și descoperă vocația predării și căreia-i rămîne devotat pînă la moarte. Willian Stoner pare să nu-și propună niciodată nimic, iar lucrurile care i se întîmplă îl iau întotdeauna pe nepregătite. Willian Stoner nu se revoltă, nu se dă cu capul de pereți și de cele mai multe ori acceptă cu resemnare toate lucrurile care i se întîmplă. Sînt puține momentele de fericire adevărată, dar chiar și acelea îi zboară de cele mai multe ori printre degete. Nu știe nimic despre iubire, învață despre prietenie, știe prea puține despre relații, despre căsnicie. Willian Stoner nu pare pregătit pentru nimic și nici nu e știe să învețe.

coverWilliam Stoner nu este un erou, iar autorul nu-i așterne la picioare situații care să-l pună în valoare, care să-l provoace și să-l facă să etaleze reacții neașteptate, iar, pe undeva, lucrul asta m-a surprins cel mai mult. Recunosc faptul că am tot așteptat să se întîmple ceva care să răstoarne totul, am stat mereu cumva într-o stare de expectativă, convinsă fiind că ceva o să se întîmple, și chiar și cînd am intuit că e inutilă așteptarea, că autorul nu va schimba nimic la parcursul lin al personajului, tot nu am abandonat și am sperat pînă în ultima clipă că totuși, ceva-ceva se va întîmpla. Asta nu înseamnă că povestea m-a dezamăgit în vreun fel, dimpotrivă aș spune, pentru că John Williams a reușit să creeze un personaj consecvent cu el însuși și cu povestea în sine. William Stoner e un om corect, bun, demn, dar căruia nimic nu-i iese așa cum trebuie. Îndată ce se întrezăreșe o posibilitate ca viața lui să capete importanță, aproape imediat lucrurile iau o altă turnură și eșuează (întîlnește o fată de care se îndrăgostește și care acceptă să se căsătoarească cu el, dar cu care nu va fi niciodată fericiți; are o fetiță pe care o iubește și pe care la un moment dat o are de partea lui, dar pe care o va pierde pe parcurs, cu toate că e conștient de fiecare moment în care se produce acest lucru. Singurul căruia reușește să-i țină piept este profesorul Lomax, dar, în final, ratează șansa de a fi eroic, odată cu boala care îl obligă să capituleze.

stoner carteImediat, la începutul cărții, cînd îți dai seama că personajul nu se mai întoarce în satul natal ca să lucreze pămîntul alături de tatăl său și decide să se dedice studiilor, ai impresia că viața personajului va fi plină de provocări cărora ești curios să vezi cum le va face față. Numai că toate provocările care vor veni peste el vor fi sortite eșecului. M-am întrebat de multe ori de ce s-a complăcut în toate acele situații, de ce nu a reacționat, de ce nu a făcut ceva în loc să rămînă impasibil. Adică nu se poate spune că n-a văzut, n-a sesizat, nu l-a deranjat, chiar dimpotrivă, numai că a ales să stea deoparte. Ca și cînd nu ar fi fost vorba despre singura lui viață pe acest pămînt.

”În mai puțin de o lună, Stoner știa deja că dăduse greș în căsnicie; înainte să se încheie primul an, a încetat să mai spere că se va ameliora ceva. A învățat să păstreze tăcerea și nu a insistat cu dragostea. Dacă îi vorbea sau o atingea cu tandrețe, Edith se retrăgea imediat în sine, îndura fără un cuvânt, iar apoi, zile întregi, se supunea la noi extreme ale extenuării. Dintr-o încăpățânare care îi caracteriza pe amândoi, dormeau în același pat; uneori, în somn, Edith se lipea fără să-și dea seama de el și atunci, uneori, tăria lui și tot ce știa prea bine cedau în fața iubirii și venea deasupra ei. Dacă o trezea, se încorda și devenea țeapănă ca o scândură, întorcea capul într-o parte, cu gestul binecunoscut, și îndura violul cu fața îngropată în pernă; când se întâmpla așa, Stoner își săvârșea dragostea cât putea de repede, urându-se pentru grabă și regretându-și înflăcărarea. Alteori, mai rar, Edith rămânea amorțită de somn; și atunci era pasivă și murmura adormită; nu știa nici el dacă protesta sau era surprinsă. Ajunsese să aștepte cu înfrigurare aceste momente rare și imprevizibile, pentru că atunci se putea preface că vede în consimțământul ei toropit de somn un fel de reacție.”

David Masters, unul dintre prietenii săi din studenție, mort în război, reușește să-l caracterizeze pe Stoner perfect, iar cuvintele lui par a-l urmări, pînă în ultima clipă a vieții:

”Cine ești tu? Un simplu fiu al pământului, așa cum pretinzi? O, nu. Ești și tu un infirm – tu ești visătorul, nebunul într-o lume mai nebună decât el, tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără un Sancho, care zburdă sub cerul albastru. Tu ești suficient de deștept – oricum mai deștept decât amicul nostru comun. Dar tu ești atins, suferi de eterna infirmitate. Tu crezi că e ceva aici, ceva de descoperit. Ei bine, în lumea largă o să te dumirești foarte repede. Și tu ești croit pentru eșec; nu că te-ai lupta tu cu lumea. Ai lăsa-o să te mestece și să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos, întrebându-te ce n-ai făcut bine. Pentru că te-ai aștepta mereu ca lumea să fie ceva ce nu e, ceva ce n-are nici o dorință să fie. Gărgărița din mălai, viermele din vrejul de fasole, carul din lemn. N-ai fi în stare s-o înfrunți și oricum nu te-ai putea pune cu ea; pentru că ești prea slab și în același timp prea puternic. Și n-ai unde să te duci în lumea asta.”

stonerNu știu dacă toți cititorii vor vedea în Stoner o carte tristă, așa cum am văzut eu. Cu toate că sînt cîteva momente, foarte clare, puține și distincte în care Willian Stoner este cu adevărat fericit (de exemplu povestea lui adulteră cu Katherine Driscoll), deja intuiești că și acelea vor fi de scurtă durată, fără să ducă neapărat undeva. Pentru mine, „Stoner” a fost o carte de o tristețe adîncă, o carte profundă care ține degetul apăsat pe cele mai comune trăsături ale personalității umane: iubirea, suferința, bucuria, fericirea, toate trăirile ce se nasc și pier odată cu noi.

Imi pare rău dacă am dezvălui prea mult din derularea cărții, dar nu acțiunea în sine este importantă, ci sînt importante scriitura și felul în care autorul își confruntă personajul cu viața.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

FOLLOW ME HERE!