„Adela spune” și le spune al naibii de bine. După ce mai mult i-am păzit și i-am monitorizat pe ai mei cînd au dormit la mine, de Crăciun, cînd mama a tușit ca un măgăruș întreaga noapte, iar tata a făcut drumuri nenumărate spre baie și înapoi, m-am trezit că nu mai pot dormi deloc și-atunci am pus mîna pe cartea Adelei. Si n-am mai lăsat-o!
Se spune despre mine ca aș avea un simț al umorului cel puțin ciudat (e lumea rea!). Dar dacă e să ne luăm după manifestări aș zice că lumea are dreptate. Întotdeauna mă trezesc să rîd atunci cînd nimeni n-o face, iar cînd lumea se zguduie de râs, eu mă uit împietrită ca și cum n-aș pricepe. Dar să știți că eu chiar pricep, doar că nu mi se pare amuzant, ce să fac? Soțul meu uneori se apucă să-mi explice glumele ca să fie sigur că le-am înțeles, dar chiar și așa explicate, eu tot nu mă pun pe rîs. Apropiații s-au obișnuit cu mine, așa că mă iau așa cum sint. Și să știti că uneori, mă găsesc chiar haioasă.
În fine, am făcut această introducere doar pentru a spune că de data asta cred că am fost în asentimentul tututor. La cartea Adelei m-am distrat copios. Am rîs pe înfundate și mi-am imaginat toate situațiile alea ipotetice, dar de fapt atît de reale în lumea din jurul nostru, și am rîs de m-au usturat ochii.
Am rîs mult și pe alocuri, m-am îngrozit! Priviți așa, din afară, noi, bărbații și femeile, părem extrem de reduși. Fiecare sex cu metehnele lui. Da’ parcă bărbații au mai multe decît femeile și mult mai înrădăcinate. Unele defecte ale bărbaților mi s-au părut duse la extrem – și parcă nu mai ieșeau din cercul vicios –bere, burți, mici, grătare, fotbal și sincer, parcă îmi și părea rău de ei! Sexul puternic, plin de sine, neînfricat și brav redus la ceva de care pur și simplu simți că ți se face milă.
Aș fi chiar foarte curioasă să știu ce zic bărbații cînd citesc cartea Adelei. Dacă o citesc! Sau mai bine să o luăm altfel. Oare după ce parcurg primele pagini, sînt în stare să o ducă pînă la capăt? Sau se enervează atît de tare încît zic – ia uite-o și pe asta, ce tupeu să scrie așa despre noi! Poate că ăștia sînt oamenii din anturajul ei (săraca de ea), dar noi, eu de exemplu, n-am nici în clin nici în mînecă cu bărbații descriși de ea. Habar n-am ce zic în gîndul lor, dar tare aș fi curioasă să știu.
Cartea e ca un show de comedie cu accente amare. Rîzi, rîzi, da’, la final, parcă nu e rîsul tău. În carte regăsești situații despre care ai auzit, cu care s-au confruntat diverse cunoștințe, situații povestite de alții, repovestite la rîndul lor și tot așa. Poate și de aceea, cartea reușește să dea o imagine de ansamblu asupra problemelor de cuplu, în general, a prejudecăților și problemelor, de multe ori a falselor probleme pe care le așează în fața partenerilor de viață relația de cuplu. Ce vor bărbații, cum gîndesc ei, ce cred femeile că gîndesc, ce gîndesc ele despre ei și cum văd bărbații femeile și totuși cum de nu pot trăi unii fără alții.
Cum ziceam, rîzi, rîzi, da’ nu prea e rîsul tău cînd vezi că această analiză a relației de cuplu scoate la iveală cele mai grotești, ridicole, mai rușinoase, deloc lăudabile „calități” ale ființei umane.
Sînt multe pasaje pe care le-am recitit și la care m-am amuzat, dar pe cel de mai jos l-am citit în gînd pe voci și mi-am imaginat scena cu toate amănuntele necesare:
“Prima oară când l-am auzit schelalaind în fața maică-sii, m-am ridicat repede de pe scaun, crezând că m-am așezat din greșeală pe coada câinelui- aveau un caniș care se scăpa pe el de frică de câte ori venea ăsta nervos de la muncă, deși nu-i făcuse ceva vreodată. Mamiii!, se alinta el frecându-se de spătarul scaunului ca o mâță în călduri și țuguindu-și botul ca o pițipoancă în fața unui vuitton cu fermoarul stricat. Aia nu răspundea din prima că aveau ei un dialog doar de ei înțeles, așa că el repeta întrebarea: mamiiii!
Mă-sa își întinde gâtul ca o păuniță la chemarea masculului și-i gâlgâie plină de dragoste: da, puiuț! Ce să-ți dea mama?
Apă, susură micuțul. Apa era la botul lui, dar nu putea să bea decât dacă i-o turna mămelu personal în pahar.
Dacă puiul avea totul la îndemână și nu-i mai trebuia ceva, începeau verificările.
Stai bine, pui?
Ahâm.
Nu te trage curentul?
Nuuu.
Nu vrei o pernă la spate?”
…
Mor de rîs!
