Pe Alice Nastase o stiu din alta viata. Altfel nu se explica apropierea asta a noastra atit de fina si de puternica in acelasi timp, dantelaria asta de cuvinte, de sentimente, de emotii pe care le traim impreuna, oricit de rar sau de des ne-am vedea. Gasiti in interviul de pe carticusuflet.ro cea mai delicata parte a sufletului ei, tesuta in “Panza de paianjen” a scriitoarei Cella Serghi.
Cind ai citit pentru prima oara “Pinza de paianjen”?
AN: Am citit Panza de paianjen in liceu, la 15, 16 ani. Mi s-a parut o carte dureros de frumoasa, m-a tulburat, m-a facut sa visez la o dragoste enorma, inceputa pe un tarm de mare…
Cind ai inteles ca va ramine romanul de suflet al adolescentei, al tineretii tale?
AN: Cand am inchis cartea, dupa ultima sa fila, si mi-a ramas un gol in suflet, asa cum avea sa mi se intample apoi, in viata, la intalnirea cu toate cartile esentiale ale sufletului meu.
Din ce ratiuni ai purces la reeditarea lui?
AN: Cred ca primul raspuns si cel mai corect este… din iubire. Am reeditat cartea ca o ofranda adusa splendorii sale, ca o multumire adusa Cellei Serghi peste vieti si eternitati. Dar si ca un fel de omagiu adus mie insami, recunosc, spasita. A fost un dar fabulos pe care mi l-am facut mie, ajunsa in postura de a putea reedita eu, la propria mea editura (ah, ce mandrie!!!), una dintre cartile vietii mele. In perioada aceea am intalnit-o si pe Nina Cassian – un alt reper literar al tuturor trairilor si devenirilor mele – si am avut sansa dumnezeiasca sa devin editorul operei sale si sa ii public cateva volume in editii noi, ingrijite cu adoratie…
De ce, indiferent de virsta, de felul in care se asaza vietile noastre dupa adolescenta, acest roman continua sa miste ca nici un altul? Pentru tine cum a fost?
AN: Cred ca raspunsul include in el definitia artei, e frumusetii, a miracolului, a creatiei binecuvantate. Orice opera atinsa de aripa frumusetii adevarate este la fel, mereu vie, mereu pregatita sa iti ofere emotii neincepute.
Marturisesc ca prima oara te-am intilnit in carne si oase la lansarea acestui volum. Erai impreuna cu d-na Aurora Liiceanu si am retinut faptul ca ati vorbit despre el cu adinca emotie si sinceritate. Marturisesc, de asemenea, ca acela a fost momentul in care am inceput sa te indragesc nespus. Crezi in faptul ca unele carti pot apropia oamenii mai mult decit orice altceva?
AN: Da, ne recunoastem unii pe altii in cartile sau in filmele care ne-au placut, ca si cum ne-am privi in niste oglinzi care ne arata sufletele si nu chipurile. Doi oameni care iubesc aceeasi carte au in comun o lume intreaga in care se pot refugia impreuna. Eu nu imi aminteam cand ne-am intalnit prima oara, dar traiesc, de multi ani, cu senzatia ca noi doua ne cunoastem parca din alte vieti… Pentru lansarea aceea visasem sa imi fac o rochie cu pisici desenate pe linia tivului, cum avusese Diana in carte. N-am avut nu curaj, ci timp sa caut croitoreasa care sa imi implineasca acest capriciu superb. Poate altadata, la o viitoare carte a mea.
Am venit la lansarea cartii si am dorit sa am si acest exemplar acasa, desi, ca si tine, mai aveam inca alte citeva. Tu cite exemplare din “Pinza de paianjen” ai acasa si care e povestea lor?
AN: Eu am, cred, toate editiile posibile, macar vreo sapte, cred ca sunt. Aveam vreo doua dinainte sa imi vina gandul indraznet al reeditarii, apoi, cand m-am decis sa fac acest pas, am cumparat tot de prin anticariate, am confruntat editiile intre ele si versiunile, cuvant cu cuvant. A fost o munca de Sisif, dar… a meritat, sunt convinsa.
Care este cel mai valoros exemplar pentru tine?
AN: Iubesc cartea mea veche, aceea din anii adolescentei, dar pe cea reeditata de noi, la Editura Cartile Tango – cea mai mica si mai plina de suflet editura din lume – o ador, pur si simplu. Si am si un argument in plus, in afara de mandria mea de editor: fotografia de pe coperta, castelul de la Balcic surprins intr-un apus arzator, este facuta de Paul Buciuta, sotul meu de azi si pentru eternitate, dar este facuta intr-o vreme in care noi doi nu visaseram inca niciun vis comun. Si, totusi, destinul ne-a asezat mai intai impreuna in tot felul de contexte minunate, care sa ne apropie prin frumusetea lor, ca si cum ar fi complotat sa ne aduca impreuna si sa ne faureasca o zestre artistica, inainte ca noi sa ne facem propria zestre, inestimabila, de mare dragoste.
Ilona a citit “Pinza de paianjen”? Tu i-ai recomandat-o sau a fost alegerea ei?
AN: Nu, Ilona nu a citit inca Panza de paianjen. E inca micuta din punct de vedere emotional, inchide ochii cand doi oameni se saruta intr-un film, nu e pregatita pentru o astfel de carte. Cu cat sunt mai evoluati din punct de vedere intelectual si tehnic, cu atat parca copiii din ziua de azi merg mai incet cu maturizarea, sunt cu mult mai copilarosi decat eram noi la varsta lor, nu-i asa?
In afara de “Pinza de paianjen” mai ai si alte carti de suflet? Care sint acelea?
AN: Nenumarate, adorate, rascitite, rasvisate… Am putea vorbi zile si zile in sir. Dar daca e sa aleg cateva, doar cateva, dintre cele care vor ramane pentru totdeauna intre alegerile mele esentiale, as spune cum spun mereu: Un veac de singuratate, Noaptea de Sanziene, Raport catre El Greco.
Cum alegi de obicei cartile pe care le citesti? Dupa ce criterii?
AN: Sunt tot mai selectiva, probabil ca noi toti cei care traim sub dictatura grabei de fiecare zi. Sunt in continuare genul care se indragosteste definitiv de unii autori. Il divinizez pe Márquez (si, daca tot ai infiintat aici un colt de univers dedicat frumosului si adevarului, iti cer permisiunea sa repet si aici, asa cum o fac pe unde mi se ingaduie, ca numele lui Márquez se pronunta, intr-o transcriere aproximativ fonetica, ‘mar-kes, cu accent pe penultima silaba, nu pe ultima), il iubesc pe Mircea Cartarescu, sunt nebuna dupa Irvin D. Yalom, sunt fermecata de Amos Oz. Si citesc poezie, multa poezie… Pentru ca poezia e taramul zeilor si ma desfat si eu adesea cu dantelariile cuvintelor celor alesi.
