Am facut primul pas pentru infiintarea bibliotecii din satul Hulubesti si am adus BOOKurie unor copii
După ce timp de săptămîni întregi prieteni, cunoștințe, vedete, oameni pe care nu îi cunoșteam, în doar cîteva cuvinte – oameni buni, dornici să ajute cu orice preț – mi-au sărit în ajutor și m-au sprijinit să împlinesc un vis mai vechi de-al meu, ei bine, astăzi am reușit să ducem cărțile pe care le-am stîns și am făcut primul pas pentru înființarea unei biblioteci în satul copilăriei mele, la școala generală cu clasele I-VIII din satul Hulubești, comuna Călugăreni, Județul Giurgiu. Deși nu am învățat aici, mă simt legată de aceste locuri unde mi-am petrecut vacanțele de vară, la bunici, locurile celei mai frumoase și fericite copilării pe care le poate avea un copil.
Ziua de astăzi a venit cu emoții mari, cu dorința de a aduce BOOKurie în sufletele unor copii și de ce nu, și în ale profesorilor, cărora ne-am gîndit că le-am putea ușura munca și activitățile didactice. Toate acestea au venit la pachet și cu un gen de responsabilitate pe care simțeam că o am față de toți cei care s-au implicat în această campanie și au investit financiar, dar mai ales uman. Și dacă ar fi fost doar aceste gînduri, tot ar fi fost ușor, numai că totul venea pe fondul unor întrebări pe care nu cred că am avut curajul să le rostesc cu voce tare: oare se vor bucura oare copiii la gîndul înființării acestei biblioteci sau ideea de a citi și a petrece timp în compania cărților nu este ceva de natură să-i încînte și să le stîrnească curiozitatea? Răspunsul la toate întrebările și îndoielile mele îl veți afla în rîndurile de mai jos.
Planificarea inițială de a duce cărțile la țară, sîmbătă, 13 decembrie s-a dus pe apa Sîmbetei la propriu, pentru că telefonul primit de la domnul director al scolii, Marin A.Cristian, doctor în istorie, în care ne anunța că drumul de la Călugăreni spre Hulubești este acoperit de ape, a dat peste cap toate planurile noastre. Am tras totuși speranțe că apele se vor retrage și că în cele din urmă, cărțile vor ajunge la copilași în cel mai scurt timp. Cu inima strînsă și cu teama că nu vom putea ajunge la destinație, azi dimineață, 14 decembrie, am pornit la drum cu mașinile încărcate pînă la refuz de cărți, cutii, rafturi și alte cîteva cadouri. Cu viteza redusă și cu un 
dram de noroc am ajuns cu bine, la școala din sat, unde domnul director și doamna profesoară de muzică, Elena Soare, ne-au întîmpinat mai mult decît călduros. Alături de ei se aflau și patru copilași sprinteni sosiți să ne ajute la descărcat și organizat cărțile. Nimeni nu credea că vom reuși să ajungem nici măcar astăzi, așă că nu au putut fi mobilizați mai mulți copii în timp util.
Imediat ce am intrat în clasa în care am depozitat momentan cărțile (ele urmînd să fie mutate mîine în încăperea ce se va transforma în bibilotecă), mi-au atras atenția băncuțele și scăunelele firave (pe care îmi pare rău că nu mi-a trecut prin cap să le pozez), atît 
de neprietenoase și probabil și ușor incomode, parchetul pe alocuri deteriorat în care simțeai că te afunzi cu totul pe ici-pe colo și am aflat că toaleta se află în continuare, afară, în frig, în fundul curții. Toate astea au trecut însă în plan secund cînd ochii mi-au căzut asupra pereților frumos pictați cu personaje de desene animate și figurine vesele, clasa gătită cu ghirlande de sărbătoare și chiar și un braduț împodobit. În școală era cald și căldura îți pătrundea imediat și-n suflet. Chiar dacă totul era sărăcăcios în jur și se vedea că școala are multe lipsuri, ceea ce practic striga la tine și te-ndemna să vezi era faptul că oamenilor de acolo le pasă și că, din ce-au putut și ei, așa cum s-au 
priceput, s-au străduit să facă un loc prietenos, unde copiii să se simtă primiți cu drag și bucurie. Domnul director ne-a făcut să ne simțim importanți și ne-a dăruit fiecăruia dintre noi cărțile scrise de dumnealui (v-am spus că este doctor în istorie, dar nu v-am spus că este autorul multor volume despre Mihai Viteazul și perioada în care a domnit acesta), cu dedicații pline de prețuire și considerație.
Copilașii veniți să ne ajute cu aranjatul cărților ne-au cîntat colinde împreună cu doamna profesoară de muzică, iar școala a răsunat de glasurile lor vioaie. Mi-a părut rău că n-am știut și eu mai multe versuri că tare mi-ar fi plăcut să cînt împreună cu ei. Au fost 
adorabili și spun fără pic de exagerare că de multă vreme nu am mai auzit un cor așa frumos. Au împodobit brăduțul făcut cadou de sora mea, cu mult drag și bucurie și abia au îndrăznit să guste din dulciurile și fructele pe care li le-am pus sub brad. Au arătat un bun simț și o simplitate care, pe mine, una, m-au mișcat.
În timp ce oameni inimoși meștereau la asamblarea rafturilor, copiii dădeau tîrcoale cărților și abia îndrăzneau să umble în sacii plini. Erau curioși să pună mîna pe ele, să le inventarieze cu privirea, să aleagă ce-ar citi și ce nu, dar se vedea clar că prezența noastră îi intimida.
Pentru venirea noastră, s-au pregătit, așa cum au putut și ei mai bine. Așa cum aveam să aflu de la doamna lor dirigintă, profesoara de muzică, din bănuții lor, copilașii ne-au cumpărați prăjituri (cu cheia sol pe ele), piscoturi și alune. Mi-ar fi plăcut să nu risipească bănuții 
pentru noi, dar am simțit că acest lucru îi făcea să se simtă bine.
Ce m-a făcut însă de-a dreptul fericită a fost faptul că în momentele în care nu stăteam cu ochii pe ei și se simțeau probabil mai în elementul lor, copiii cercetau curioși vrafurile de cărți și-și arătau unul altuia diverse volume. Cînd singurul băiețel din grup a dat peste seria „Jocurile foamei” a exclamat entuziasmat: abia aștept s-o citesc – vă spun sincer că am rămas cu gura căscată. Cuvintele lui m-au surprins și 
m-au făcut să mă rușinez pentru prejudecata pe care probabil am avut-o fără să-mi dau seama, cum că acești copii nu știu ei de-astea și că nu sînt la curent cu trendurile, oricare ar fi ele. Ei bine, știu și ei și sînt cu atît mai mult de apreciat că încearcă să țină pasul și să să învețe, cu cît posibilitățile lor de informare sînt atît de reduse. În acest moment, în școală nu mai există nici măcar un singur calculator 
utilizabil, deși la un moment dat chiar era cît pe ce să se realizeze un proiect pentru dotarea claselor cu calculatoare. Prizele s-au pus, dar de funcționat nu funcționează decît una dintre ele. I-aș invita cu plăcere pe politicienii care doresc să implementeze sistemul manualelor digitale să facă o vizită în satele României și să se edifice că tableta pe care chipurile o are toată lumea, pentru unii copii este și va mai rămîne probabil o perioadă un obiect mai mult sau mai puțin SF.
Copiii cu care ne-am întîlnit astăzi mi-au adus aminte de copiii de altădată. Mi s-au părut niște copii normali (am ajuns să apreciem din ce în ce 
mai mult aceast lucru), niște copii care știu să aprecieze, care știu să mulțumească și care se bucură pentru ceea ce primesc. Ei merită sprijiniți și ajutați să fie la curent cu tot ce se întîmplă în lume pentru că asta îi privește și pe ei. Dacă putem și noi să punem umărul, cu atît mai bine! Tocmai de aceea, prieteni dragi, vom continua să strîngem cărți, ne vom preocupa să căutăm orice sprijin care le-ar putea face viața mai ușoară și mai frumoasă.
„Vă mulțumim pentru tot!” ne-au spus copiii cu sinceritate la plecare și exact același lucru vi-l spun și eu vouă, tuturor celor care m-ați ajutat să aducem BOOKurie în sufletele unor copii, contribuind la înființarea singurei biblioteci din satul Hulubești.
