„Anul în care te-am întâlnit” de Cecelia Ahern
Trebuie să spun încă de la început că “Anul în care te-am întâlnit” a Ceceliei Ahern este prima carte pe care am citit-o și care mi-a plăcut mai mult abia după ce am terminat-o. E drept că m-am apucat de ea crezând că e o carte cu dulcegării, chiar siropoasă. Poate că m-au influențat coperta diafană, plină de floricele, cu literele alintate și Cupidonul central. Sau poate faptul că tocmai lăsasem din mână un roman dur. Cert este că abia după ce am terminat cartea mi-am dat seama că, în felul ei vorbeste și despre despre mine, despre ceva ce mi se întâmplase și mie în trecutul deloc îndepărtat. Mi s-a părut foarte ciudat faptul că pe parcursul ei nu m-am identificat deloc cu personajul, ci abia mai târziu, când m-am detașat de el. Mi s-a părut extrem de interesant faptul că abia după ce am terminat-o, am rămas pe gânduri și am prețuit mai mult personajele. “Anul în care te-am întâlnit” e o carte de citit, o carte frumoasă, iar faptul că autoarea m-a indus în eroare de câteva ori, m-a făcut să-i prețuiesc inteligența și priceperea.
Jasmine este o workaholică. Ceea ce sunt și eu. Am realizat lucrul ăsta târziu, dar când, de-a lungul timpului, diverși prieteni au zis asta despre mine, am negat cu înverșunare. Dar sunt. Acum recunosc. N-am liniște dacă nu muncesc, dacă nu fac ceva, dacă nu sunt implicată în multe proiecte în același timp. Mi se pare că pierd timpul degeaba. Muncesc și mă simt bine când fac asta. Deci, din punctul ăsta de vedere, o înțeleg perfect pe Jasmine, care prețuiește munca. Vecinul ei, Matt, iubește alcoolul și, mai târziu ne dăm seama, își iubește foarte mult și familia. Jasmine însă îl detestă cu toată ființa ei. Dintotdeauna. Chiar dacă nu-l cunoaște decât prin prisma scandalurilor pe care le provoacă peste tot, acasă și la serviciu, în opinia ei, Matt e tot ce poate fi mai rău pe lume: un scandalagiu, un alcoolic, un soț și-un tată de nimic. Ajunge însă să-l cunoască mai bine după ce își pierde slujba, iar el, la rândul lui, este pe punctul de a eșua lamentabil pe toate planurile. Pauza de un an pe care trebuie să o ia Jasmine o ajută să aibă mai multă grijă de sora ei, Heather, care suferă de sindromul Down, o ajută să vadă că există viață și după serviciu. Singura de pe stradă fără o grădină aranjată și pusă la punct, Jasmine se hotărăște să o aranjeze cu mânuțele ei. Atât ea, cât și vecinul Matt se află la răscruce de drumuri în viață. Cei doi încep să interacționeze încet-încet unul cu celălalt și multă vreme m-am temut că între ei s-ar fi putut lega o poveste de iubire. Cred că de-asta am și citit cartea cu reticență, pentru că, într-un fel, mă așteptam să se întâmple lucrul ăsta, ceea ce mi se părea oarecum previzibil (eterna poveste, doi oameni care nu se pot suferi ajung să se îndrăgostească unul de celălalt), dar iată că nu a fost deloc așa, iar lucrul ăsta m-a făcut să privesc cu alți ochi întreaga carte. Nu s-a legat o poveste de dragoste, dar s-a legat una de prietenie, iar asta mi-a plăcut foarte mult. Cei doi, fără să știe, fără să-și dea seama, se ajută unul pe celălalt să treacă printr-o perioadă dificilă și se trag unul pe celălalt din fața unor posibile traiectorii nefericite.
Recunosc însă faptul că mi-a plăcut mult felul în care a început cartea. Și iar m-a indus autoarea in eroare, pentru că, după primele rânduri, m-am gândit imediat că probabil unul dintre personaje se va îmbolnăvi, va păți ceva rău.
„Anul în care te-am întâlnit” începe așa: „Viața mea a început când aveam cinci ani. (…) Gândul că o să mor a sădit în mine ceva ce port și astăzi: conștiința faptului că, deși timpul e infinit, timpul meu e limitat. Timpul meu se termină. Dacă vrei să faci ceva, trebuie să faci pe loc. Dacă vrei să spui ceva, trebuie s-o spui pe loc. Și, cel mai important, trebuie s-o faci chiar tu. E viața ta, tu mori, tu o pierzi. Am lucrat într-un ritm care mă lasă fără suflare, prea obosită pentru a mă găsi pe mine însămi. Multă vreme m-am vânat pe mine însămi, dar de puține ori m-am prins – eram rapidă.”
Cuvintele acestea de început m-au dus cu gândul la o carte a psihoterapeutului Irvin D.Yalom, “Privind soarele în față”, unde autorul vorbește despre frica omului de moarte și momentul conștientizării ei. Această teamă a fost sesizată de Epicur ,care practica filosofia medicală, dorind să spună prin asta că filosoful/filosofia au menirea de a trata sufletul, mai exact de a ușura nefericirea omului, a umanității, care nu este altceva decât frica omniprezentă de moarte.
Yalom semnalează în cartea lui că încă de la vârste foarte fragede copiii observă peste tot în jurul lor “pâlpâirile mortalității”: frunze moarte, insecte și animale de companie, bunici care dispar….Părinții caută să-și liniștească copiii, caută să plaseze moartea într-un viitor îndepărtat sau să risipească teama cu povești care neagă moartea în favoarea reînvierii, a vieții eterne, a raiului și a reîntîlnirii.
Din copilărie până la pubertate, în perioada pe care Freund a identificat-o ca perioada sexualității latente, teama de moarte este estompată. Ea revine în perioada adolescenței, uneori cu virulență, când tinerii sunt obsedați de gândul la moarte, unii se gândesc chiar la sinucidere, alții sfidează moartea prin umor negru, fiecare cum poate, cum este structurat. Unii tineri caută să sfideze moartea înfruntându-și cele mai mari temeri ale lor.
Cu timpul, preocupările legate de moarte dispar si sunt înlocuite cu alte două sarcini importante în viața unui adult – alegerea unei cariere și formarea unei familii.
Ei bine, cartea de față punctează fix aceste două momente importante, conștientizarea morții încă din copilărie, ajungând la perioadă în care adultul încearcă să se pună pe picioarele lui.
Mi-a plăcut procesul de descoperire a propriei persoane. Procesul de transformare, de observare a lucrurilor pe lângă care altădată Jasmine ar fi trecut fără ca măcar să le observe. Abia după ce este dată afară de la serviciu, Jasmine deschide ochii către grădina care a fost tot timpul sub nasul ei încă de acum 4 ani, abia acum descoperă beneficiile activităților casnice. În aceste sens este edificator un pasaj în care povestește cum s-a transformat mâncatul dintr-o necesitate căreia nu-i acorda nici cea mai mică importanță, într-un ritual, o plăcere, o bucurie. E interesant de urmărit abundența timpului cu care un om obișnuit să muncească nu știe cu adevărat cu ce să-l umple.
„Mâncatul era o activitate căreia înainte trebuia să-i fac loc în programul meu aglomerat, pentru a rămâne în viață. Pe urmă a devenit una pe care o lălăi, ca să am ceva de făcut toată după-amiaza. În ultimele zile am gătit mese complicate. Ieri am pierdut cincizeci și cinci de minute frunzărind cărțile de pe raftul de bucătărie al unei librării, după care mi-a luat șaizeci de minute să cumpăr ingredientele și două ore să prepar mâncarea. La sfârșit am mâncat în douăzeci de minute. Asta am făcut toată ziua.”
Chiar dacă pare o carte ușurică, totuși autoarea apasă pe acele pedale care activează în noi tot felul de resorturi. Heidegger vorbește în filosofia lui despre starea de asumare a ființei. Există cea de uitare a ființei, în care ne confundăm în distracțiile cotidiene, chiar în muncă, dar există și starea de asumare a ființei când individul este foarte atent nu doar la fragilitatea ființei, ci și la responsabilitățile lui față de propria ființă.
Jasmine a lucrat ani de zile într-un ritm nebunesc și nu a mai văzut nimic în jurul ei, dar acum această pauză îi permite să fac loc în viața ei unor lucruri la fel de importante ca munca: iubirea, prietenia, familia.
