Jodi Picoult a scris douăzeci și trei de cărți, dar Mici lucruri mărețe, publicată de Editura Trei, în colecția Fiction Connection, este considerat cel mai important roman al său. Sincer, incomod, introspectiv și de actualitate, Mici lucruri mărețe îi provoacă pe cititori să mediteze asupra propriilor convingeri și acțiuni. Este, de asemenea, foarte interesant de urmărit cum o scriitoare de talia lui Picoult își asumă riscul de a extinde conversația culturală despre rase și prejudecăți dincolo de frontiere.
Prima dată când s-a gândit să abordeze acest subiect a fost acum 20 de ani și de atunci a avut tot felul de tentative de a scrie o carte despre rasism, însă abia acum a găsit cea mai bună modalitate prin care să transmită cât mai bine realitatea. „La urma-urmei, cine sunt eu – ca femeie albă care s-a bucurat din plin de privilegii – să spun cuiva de culoare cum este viața sa?” se întreabă Picoult. „N-am înțeles nici eu de ce am putut să fiu vocea unuia care a împușcat oameni într-o școală, a unui băiat suferind de autism, a unei victime a unui viol, fără să fiu în stare sau să mă simt în stare să scriu din perspectiva unei persoane de culoare. Rasismul este însă diferit de tot ceea ce am abordat până acum. Problema este complicată și greu de discutat și avem tendința de a crede că putem ofensa oamenii spunând ceva greșit, astfel că, de cele mai multe ori oamenii albi aleg să nu mai vorbească deloc despre asta”, povestește Jodi Picoult despre temerile ei legate de abordarea acestei teme.
Ceea ce i-a declanșat însă hotărârea de a se mobiliza pentru scrierea acestei cărți a fost o știre apărută în presă despre o soră medicală de culoare, care a ajutat la nașterea unui copil. Tatăl unui bebeluș născut într-o maternitate din Connecticut i-a spus asistentei șefe că nu vrea ca o femeie de culoare sau altcineva care arată ca ea să-i atingă copilul. Bărbatul era un simpatizant neonazist. Spitalul a scris o notă în acest sens în fișa de observație a copilului, iar în viața reală, personalul de culoare a dat în judecată instituția pentru discriminare și a și câștigat.
„Dar m-am întrebat” – povestește Jodi Picoult – „cum ar fi fost dacă sora medicală ar fi rămas vreodată singură cu copilul și acestuia i s-ar fi întâmplat ceva rău? Dacă asistenta ar fi fost dată în judecată și apărată de un avocat din oficiu alb, care nu s-a considerat niciodată rasist, dar care va fi încercat de tot felul de gânduri? Dacă interacțiunea dintre aceștia i-ar face să realizeze că tot ceea ce au fost învățați despre rase și rasim ar putea fi neadevărat? După toate aceste întrebări am realizat dintr-o dată de ce nu am putut scrie o carte pe această temă mai devreme: mă adresam publicului greșit. Nu aveam nevoie să comunic cum e să fii negru în America, ci trebuia să comunic albilor ca mine, care chiar dacă nu cred despre ei că sunt rasiști, uneori pot fi. Rasismul nu este doar despre prejudecăți, este despre putere și despre faptul că uneori pur și simplu oamenii albi sunt avantajați de anumite circumstanțe. E foarte greu să recunoști că succesul tău nu este doar rezultatul unei munci intense sau al norocului, ci, în mod destul de probabil, se datorează și oportunităților pe care tu le ai, dar oamenii de culoare nu.”, povestește Jodi despre felul în care a încercat să ducă povestea publicată în ziar mai departe și să creeze un alt scenariu cât se poate de posibil.
Așa cum face întotdeauna înainte de a se apuca propriu-zis de scris, Jodi s-a documentat temeinic și a stat cât se poate de mult în preajma oamenilor de culoare, implicându-se activ în viața lor. „Am știut că nu le pot pretinde cititorilor să facă o călătorie de suflet explorând problema privilegiilor și a prejudecăților decât dacă aș fi făcut-o eu în primul rând. Așa că am participat la seminarii pe tema justiției sociale, de unde am plecat înlăcrimată în fiecare seară. Am citit lucrările activiștilor anti-rasism și am întâlnit educatori în domeniul justiției sociale. Am discutat cu femei de culoare care mi-au iertat ignoranța și m-au primit în viața și amintirile lor, iar ele m-au ajutat să dau autenticitate vocii personajului Ruth”, explică Jodi.
„Ce-am învățat scriind această carte și stând în preajma oamenilor de culoare?” se întreabă Jodi: „să deschid ochii în ceea ce privește privilegiile de care m-am bucurat, să înțeleg că ignoranța despre rasism este un privilegiu în sine (Când a fost ultima data când ai vorbit cu copiii tăi la cină despre rasism? Dacă ești alb, răspunsul poate varia de la caz la caz. Dacă ești de culoare, răspunsul e „în fiecare seară”).
În răspunsurile pe care le-a oferit fanilor săi Picoult a spus că speră ca această carte să-i încurajeze pe oameni să vorbească deschis despre rasism, să fie suficient de curajosi pentru a spune lucrurilor pe nume. „Pe măsură ce vom face această călătorie, vom fi probabil pe poziții diferite și poate vom spune lucruri ofensatoare sau gresite fără să ne dăm seama, dar este mai bine să gresim și să ne cerem scuze, să învățăm din greșeli, decât să nu vorbim deloc despre asta”, spune Jodie Picoult.
Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. Opt dintre cele douăzeci și trei de romane scrise de ea au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Cărțile sale s-au vândut în peste 40 de milioane de exemplare peste tot în lume și sunt traduse în 35 de țări. Patru dintre ele au fost ecranizate pentru televiziune, iar după My Sister’s Keeper a fost realizat un film cu Cameron Diaz în rolul principal. Mici lucruri mărețe va fi, de asemenea, ecranizat, cu Viola Davis și Julia Roberts în rolurile principale, într-o producție Amblin Partners. La Editura Trei, de aceeași autoare, a apărut romanul Vremea plecării.
Foto: Deborah Feingold
