Ce inseamna pana la urmă o viata fericita? O viata pe care, oricat de modesta ar fi, nu am vrea sa o schimbam cu o alta, fiindca ne apartine, spune Bruckner.
Bianca Bădescu (redactor la revistele „Tonica”, „Slab sau gras”) este mare iubitoare de Bruckner. Deşi nu se află printre preferaţii mei, pot spune că textul ei m-a convins să-i mai dau o şansă romancierului şi eseistului francez şi să nu-l abandonez de la primul hop. De vina sînt eu, cu siguranţă, care uneori dezvolt anumite blocaje şi nu pot trece mai departe peste ele. Cu cît văd că un anumit scriitor care nu-mi place e mai lăudat şi mai lăudat, cu atît creşte şi aversiunea mea faţă de el. Nu-mi explic de ce, dar aşa mi se întîmplă. Dar ca să vezi că textul tău a avut un folos, Bianca draga, mă voi întoarce la Bruckner cu toată deschiderea de care sînt eu în stare. Multumesc!
Bianca Bădescu: „Ţin minte că atunci când eram mică, eram înnebunită după poveştile nemuritoare, ca mai toţi copiii. Căutam cărţi care-mi deschideau lumi asemenea celei pe care o creasem eu în mintea mea de copil: 
lumi fantastice în care orice devenea posibil. Apoi, când am crescut şi viaţa m-a pus ca pe orice om în faţa unui infinit de întrebări şi frământări pe care nu reuşeam să le rezolv, am început să caut cărţile care să mă aducă mai aproape de răspunsurile pe care nu le găseam, în care să-mi regăsesc din trăiri şi din dileme. Cred că până la urmă, oamenii savurează cu adevărat şi păstrează în amintire cărţile în care şi-au regăsit preocupările, pasiunile, frământările şi că cititul are, înainte de toate, un caracter intim.
În cazul meu, cărţile citite au fost întotdeauna în strânsă legătură cu perioada pe care o traversam în viaţă, cu starea mea de atunci. Uneori, în momente în care nu mă mai înţelegeam cu nimeni sau în care nu mai reuşeam să mă înţeleg nici măcar eu pe mine, m-am înţeles cu cărţile. În modul lor tăcut de-a spune cuvinte am găsite de multe ori linişte şi bucurie. Alteori am vrut să evadez şi să gust din alte existenţe decât a mea, conştientă fiind că realitatea nu poate să-mi ofere niciodată posibilitatea de a trăi mai mult decât o viaţă, aşa cum mi-aş dori. Plus că cititul pentru mine a fost o modalitate de a-mi deschide mintea şi de a mi-o îmbogăţi, de a descoperi şi a înţelege lumea din perspective diferite.
Cartea despre care o să-ţi povestesc acum, ”Euforia perpetuă. Eseu despre datoria de a fi fericit”, de Pascal Brucker, am descoperit-o într-un moment în care mă preocupa tema fericirii, prin urmare titlul şi experienţele anterioare cu autorul au fost suficiente ca să mă atragă. Culmea, pe Bruckner îl dezavuasem ca scriitor în ”Iubirea faţă de aproapele”, singura carte care mi-a provocat greaţă la propriu, din cauza detaliilor scabroase, dar îl plăcusem şi-l apreciasem ca filosof în ”Casătoria din dragoste” şi ”Hoţii de frumuseţe”. ”Euforia perpetuă” m-a fascinat şi am rezonat cu ea probabil şi pentru că am citit-o într-o perioadă în care începusem să privesc viaţa, dar şi pe mine, drept în faţă, cu mai multă luciditate şi realism. Bruckner e după părerea mea unul dintre cei mai buni observatori contemporani şi unul dintre cei mai subtili cunoscători ai firii umane, cu întunericul şi lumina ei, un tip pragmatic, lucid, care nu se fereşte să spună lucrurilor pe nume, fie că este vorba despre maladiile şi metehnele care domină lumea în care trăim, fie că este vorba despre ungherele firii umane, trecute de cei mai mulţi sub tăcere. Şi asta chiar cu riscul de a fi incomod şi de a părea pe alocuri cinic şi poate indecent de direct. Într-o lume din ce în ce mai neasumată, care se ascunde în spatele aparenţelor, o astfel de carte a fost, pentru mine, o gură de aer. Bruckner abordează o mulţime de teme care te fac să te gândeşti mai adânc la tine ca om, la viaţă şi la cei care te înconjoară: de la obsesia sănătăţii, la iubirea supusă forţei matematicii, la etica lui ”a arăta bine”, care ne conduce astăzi şi până la proliferarea culturii mediocrilor. Dar dincolo de asta, sunt câteva idei despre fericire care mi-au rămas întipărite în minte şi care m-au făcut să savurez şi să-ţi povestesc despre această carte:
– fericirea ca obligaţie, aşa cum apare ca temă în societatea actuală, în care nefericirea a devenit desuetă şi am început să ne confruntăm cu un fel de tiranie a fericirii, dacă nu eşti fericit nu eşti în rândul lumii: ”Alături de piaţa spiritualităţii, fericirea nu este numai cea mai mare industrie a epocii, ci şi noua ordine morală: de aici şi faptul că depresia proliferează… Iată-ne vinovaţi că nu suntem bine, rău de care trebuie să răspundem în faţa tuturor celorlalţi şi în faţa tribunalului nostru intim”.
– puterea extraordinară a neprevăzutului de a ne face fericiţi: ”Lumea depăşeşte infinit aşteptările mele şi trebuie să renunţ la ele pentru a începe să o iubesc. Nu lumea este decepţionantă, ci himerele care ne încorsetează spiritele… Nimic mai trist decât un vitor care seamănă cu ce ne-am imaginat… Prăbuşirea iluziei este întodeauna poarta deschisă către miracole”.
– caracterul spontan şi independent al fericirii, pe care îl conştientizasem şi eu, întâmplător, într-o zi în drum spre serviciu, o zi mohorâtă, friguroasă şi ploioasă, în care eram singură în maşină, conducând prin traficul aglomerat deja renumit din Bucureşti, o zi obişnuită în care aveam o groază de treabă la muncă şi destule probleme în rest şi în care mă simţeam totuşi fericită, aşa… pur şi simplu, din senin.
– egoismul firesc de care omul dă dovadă în trăirea fericirii: ”Râdem şi iubim pe când milioane de oameni suferă şi agonizează, tot aşa cum, la ora morţii noastre, milioane de oameni care nu ne cunosc şi nu ne iubesc se vor distra şi se vor bucura… Oroarea, mârşăvia ne înconjoară, dar trăim, prosperăm; avem dreptate să o facem, căci această insensibilitate este indispensabilă echilibrului”.
Ce înseamnă până la urmă o viaţă fericită? O viaţă pe care, oricât de modestă ar fi, nu am vrea să o schimbăm cu o alta, fiindcă ne aparţine, spune Bruckner. Subscriu.”
