Pentru mine domnul Dan C. Mihăilescu reprezintă în mare parte tot ceea ce a avut omenirea mai bun şi mai frumos şi e pe cale să piardă: modestie, onestitate, o dorinţă neobosită de a şti, de a cunoaşte cu mintea şi sufletul prin aplecare şi dăruire totală, un om galant, atent, politicos si graţios care reuseşte să menţină vii cuvinte parcă ascunse de mulţime. Domnul Dan C. Mihailescu e un om din lumile trecute cînd viteza nu-i acaparase cu totul pe oameni, cînd fiecare reuşea să găsească tihna de a trăi în liniştea lui şi de a căuta cît mai adînc în sine. În interviul de mai jos, Dan C. Mihăilescu vorbeşte despre cărţile care i-au marcat existenţa, despre carte ca destin şi bucuria de a fi putut să facă în această viaţă ceea ce-i place cel mai mult: să citească şi să stea în apropierea cărţilor.
Putem spune ca omul este – pe linga suma experientelor traite in viata de zi cu zi, a intilnirilor “magice” sau mai putin magice din viata lui – si suma cartilor pe care le-a citit, a cartilor cu care a intrat in contact?
Asta depinde de la om la om. Unii rămân suma moştenirilor genetice, captivi temperamentului şi tarelor din adâncurile fiinţei. Alţii sunt şlefuiţi de mediu, de întâmplările vieţii, de personalităţile puternice (familiale, profesorale, religioase, artistice, sportive etc.) care-i marchează irepresibil şi ireversibil. Nu cred că lectura, cărţile în sine – poate doar cultura, la modul cel mai larg văzând lucrurile – poate fi creditată atât de intens. Sigur, există acei „oameni ai unei singure cărţi”, periculoşi prin fixaţia obsesivă, fanatizaţii de o idee, un personaj, o ideologie, o fantasmă istorică. Există, apoi, adolescenţii eterni, care ajung bunici povestind exclusiv lecturile din liceu sau facultate. Poate că, privind retrospectiv, există destui oameni care să declare că formarea sufletească, de nu chiar destinul, le-a fost determinată de o lectură anume, ca de un guru din hârtie. Mai cu seamă în adolescenţă, un roman de aventuri pe mări, o biografie de succes, vreo iubire imperială, vreo ascensiune pe Everest, cutare explorare speologică sau cosmică ş.a.m.d. – aşa ceva poate amprenta definitiv o personalitate. Dar, una peste alta, mi-e greu să cred totuşi că oamenii din veacul 21 îşi vor mai putea reciti la 80 de ani biografia ca o însumare de revelaţii livreşti, ori să citeze un titlu care le-a fisurat catapeteasma destinului, ca să zic aşa.
Au existat carti care ati simtit ca v-au schimbat? Carti care v-au miscat atit de tare incit sa simtiti efectiv ca sinteti altfel dupa ce le-ati citit?
Ha-ha, ca om născut în secolul trecut, uite că mie mi s-a întâmplat ! Nu e vorba de o singură carte. Ci de câteva : Vămile pustiei, Cum să vă spun, Viaţa deocamdată, Imnele bucuriei, adică Ioan Alexandru în esenţa lui. Dar am povestit în repetate rânduri relaţia mea cu lumea divină deschisă nouă de Ioan Alexandru, aşa că nu acum şi aici îmi propun să revin.
Tot universul dumneavoastra se invirte in jurul cartilor. Practic ele sint viata insasi. Gresesc daca ma exprim asa?
Aşa a fost până pe la 50 de ani. Mai precis, până la primul infarct. Cam de atunci m-au invadat irepresibil foamea şi setea de natură. Dacă mi s-ar propune în clipa asta să aleg între o zi de bibliotecă şi o zi prin pădure, voi sări instinctiv să-mi iau rucsacul în spinare. Asta nu înseamnă că, odată coborât de pe munte, nu mă arunc înapoi în lectură.
Va considerati un om fericit prin prisma faptului ca ati reusit sa traiti din scris, din ceea ce va place cel mai mult sa faceti?
Fără discuţie. Aici, mai că-mi vine să fredonez ca Lee Marwin „I was born under a wonderring star”. Din 1980 în 2003, am lucrat la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, unde am fost platit să citesc şi să scriu. A lua salariu pentru a-ţi face cât mai bine plăcerile : ce alt paradox mai teribil pentru viaţa în comunism se poate imagina ? Pe urmă am făcut gazetărie, cu indicibilă fervoare, de la 16 la 58 de ani, am publicat vreo douăzeci de cărţi… Pe scurt, împovărându-mă cu o logopatie, Dumnezeu m-a învrednicit cu un car de bucurii.
Foto: Sorina Andreica
