Scriitorul si criticul literar Dan C. Mihailescu este un personaj iubit si apreciat de oameni de toate virstele si toate categoriile sociale. Este in fiecare dimineata, de luni pina vineri “Omul care aduce cartea” la ProTV. In rindurile de mai jos veti putea descoperi cum era in tinerete adolescentul Dan C. Mihailescu, ce muzica asculta, cum isi pierdea noptile petrecind cu prietenii, dar si despre perioadele in care a citit pur si simplu la metru.
In tinerete va placea sa dansati pe hard rock si blues, ascultati Deep Purple, Eric Clapton, Led Zeppelin. Acum ce muzica ascultati?
Sper să nu vă şochez prea tare, dar, potrivit ceasurilor (şi locurilor) de lectură din casă, Mozart, Vivaldi, Bach, Beethoven, Chopin şi Corelli alternează masiv cu Leonard Cohen, Eric Clapton şi Beatles, plus mult blues negru gen B.B.King, dar şi cu Zavaidoc, Cristian Vasile, Toni Iordache, Fănică Luca, Maria Tănase, Ioana Radu, dar şi Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Phoenix-ul din Cantafabule şi – cea mai recentă descoperire : Zaz. Am cărţi de fotoliu şi cărţi pentru canapea, cărţi de birou sau de pat, lecturi de dimineaţă, prânz şi seara, astfel încât muzica se pliază obligatoriu pe ore şi locuri, nu doar pe stări.
Ati implinit de curind 60 de ani. (La multi ani frumosi si buni!) Va simtiti in continuare tot un licean pe dinlauntrul dumneavoastra?
Absolut. Abia acum, cînd mai bine de jumătate de păr mi-a albit, simt o adiere de maturitate sufletească. Cred că sunt copt la 60 cum ar fi trebuit să fiu la 30. Iar asta nu se vrea nicidecum o ispitire ghiduşă a destinului – ceva de genul : dă-mi, Doamne, încă jumătate de secol, ca să pot ajunge măcar la mintea pensionării – ci o cât se poate de responsabilă autoevaluare, întemeiată şi oricând justificabilă printr-un atent cutreier al propriului CV.
Iti tinerete va simteati “bigam”. Descopereati marea literatura a lumii si devorati rafturi intregi de carti, dornic sa cititi tot, sa asimilati cit mai mult, cit mai repede, dar pierdeati si nopti intregi ascultind muzica, dansind in maieu de mama focului. Cum era posibila aceasta dihotomie?
Bigamia cultură-hedonism de atunci a fost cu timpul înlocuită de binomul lectură-natură. Cum vă spuneam, mi-e tot mai greu să optez între o zi de haihuială şi o infuzie de bibliotecă. Ştiu foarte limpede că nu suport marea şi filmul, dar ador teatrul şi muntele ; însă când e de ales între o carte şi-o simplă ieşire în parc, sar instinctiv în pantofi. O fi vorba de-o simplă intoxicare livrescă ? Sau, mai degrabă, de-o secretă convingere că natura (senzaţiile, libertatea elementară, stihialul) te umple şi te eliberează mai puternic, mai adevărat şi mai trainic decât orice plăcere mentală, oricât de rafinată ar fi aceasta.
Spuneati ca cele mai nebunesti salturi ale carierei dumneavoastra de cititor au fost in clasele a VI-a, a VII-a si a VIII-a, cind ati citi pur si simplu la metru. In al doilea val, la liceu ati citit nu numai proza, ci si poezie, filosofie, eseuri, iar in facultate v-ati desavirsit pregatirea. Totusi, cind se pun bazele culturii unui om? Daca ai sarit peste anumite etape, e posibil sa recuperezi?
Dacă fiecare deceniu de viaţă îşi are ispitele şi vămile lui, plăţile şi răsplăţile sale, greşelile inerente şi revelaţiile inevitabile, în schimb acumulările spirituale şi edificarea culturală se produc până spre treizeci şi ceva de ani. Atunci e omul „copt”, cum se spune, şi se poate „trage la casa lui”. După această vârstă, numai accidental mai poţi fi amprentat esenţial de un fapt artistic, fie carte, spectacol, pictură, întâlnire cu o personalitate harismatic-magnetizantă etc. Nici eventualele prietenii de după 40 de ani nu pot egala intensitatea cu care-ţi legi fiinţa de ceilalţi la 12, 18 sau 20 de ani ; ele sunt mai degrabă relaţii mai mult sau mai puţin oneste, complicităţi conjuncturale, afinităţi vremelnice sau fericite întâmplări. Recuperările culturale sunt oricând posibile şi întotdeauna dezirabile, însă temelia, solul, nu mai are aceeaşi energie fertilizantă. Ce nu ai citit, privit şi auzit în prima treime a vieţii poate fi asociat, asumat, depozitat în fiinţa ta, dar nu digerat cumsecade, nu asimilat cu acea eficienţă a trăirilor venite la vremea potrivită. Una e să citeşti Martin Eden la 18 ani, sau Demonii, şi altceva să ajungi la ele când eşti deja părinte. Sigur că Biblia, Shakespeare, Dante sau Ion Creangă îşi dezvăluie alte şi alte sensuri, adâncimi şi frumuseţi la 20, 40 şi 80 de ani, dar, orice s-ar zice, odată trecută adolescenţa, acea teribilă disponibilitate, efervescenţa descoperitoare, acea febrilitate mai mult sau mai puţin bazată pe (ori subminată de) zgomotul biologic, îşi reduce substanţial sfânta capacitate de a contopi contrariile, de a sintetiza, a cumula polarităţile. Cultura se metabolizează perfect la vârsta indisocierilor esenţiale, a amestecurilor de spirit şi carnalitate, fizic şi metafizic, de
iraţionalitate şi pragmatism, atunci când, deşi sarcastic şi anarhic, eşti departe de cinism şi acra blazare.
In marea lor majoritate, copiii din ziua de azi daca se distreaza si pierd noptile ajung sa aiba carente mari la scoala, in educatie. Nu par sa le poata face bine impreuna. Ori una, ori alta. Bineinteles, ca sint si exceptii care aduc cu tinarul care erati dumeavoastra la virsta lor. Dar acestea sint cazuri fericite! Aveti vreun sfat sa le dati?
Să-şi descopere cât mai repede şi mai precis identitatea. Să-şi analizeze moştenirea genetică, tarele şi virtuţile familiei. Străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” nu înseamnă egoism, ci bună poziţionare în tine însuţi, în lume şi faţă de Dumnezeu. Să se scruteze atent şi să vadă pentru care dintre cele trei verbe esenţiale – a fi, a face, a avea – i se îndreaptă temperamentul şi caracterul. Şi să lucreze în sensul aceluia, adică pentru propria-i plăcere, din datorie social-profesională sau, respectiv, pentru posesie şi dominare. Să-şi lipească pe perete devize precum „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, fiţi buni”. Să-i citească măcar pe marii moralişti ai lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche şi Cioran. Plus Patericul. Să se gândească zilnic, un minut, la moarte. Să ştie că, în cultură, există de când lumea răspunsurile cele mai adevărate şi mai sigure la absolut toate îndoielile, neliniştile, nevrozele, puseurile, reveriile, fantasmele, complexele sau elanurile care ne traversează fiinţa de la 7 la 100 de ani. Totul e să vrei să întrebi, să ştii unde, cum şi când să cauţi – şi să te pui pe carte.
Avem elevi din ce in ce mai slab pregatiti, iar dascali din ce in ce mai putin competenti, fara har si fara daruire. Dar avem, de asemenea, si elevi olimpici care ne fac mindri ca sintem romani si dascali minunati. Vedeti vreo solutie pentru salvarea scolii romanesti?
De cînd ne-am recăpătat libertatea, ne batem joc de sistemul de învăţământ şi cel de sănătate. Adică de viitor şi de trecut, într-o inconştienţă bestială. Aşa cum nu am avut un proiect de România în 1990, trăim astăzi exclusiv în şi pentru prezent, adică într-o băltoacă plină de miesme, şerpi şi broscoi veninoşi, fără nimic strategic, totul într-o improvizaţie imundă. În context, învăţământul de stat nu are nici o valoare, nici un viitor. Deviza momentului e „sauve qui peut”, tactică întru care avem, ce-i drept, o străveche tradiţie. Valorile native se vor salva, oricum, fie în şcoli particulare, fie în străinătate, fie stînd acasă şi practicând învăţământul la distanţă, în vreme ce masele se vor cretiniza progresiv, ceea ce, de altminteri, Puterea îşi doreşte cu poftă şi rânjet de lup turbat. Încai de am urma vechiul îndemn maiorescian către şcolile de meserii !
