Dan.C. Mihăilescu, despre decență și vremuri…
Preferati “tăcerea, și nu logoreea, surîsul, și nu hohotirea, pudoarea, și nu exhibiționismul, austeritatea, și nu triumfalismul împestrițat, credința, rigorile tradiției, ethosul, și nu i- sau a-moralitatea.” Cum vă descurcați acum, în această lume ușor întoarsă cu fundul în sus? Care este modalitatea dumneavoastra de a vă „apăra” de ea?
Dan C. Mihăilescu: O modalitate paradoxală, duală, skizoidă, sau oximoronică dacă vreţi. Pe de o parte, mi-e foame de recluziune şi-mi cultiv cât pot singurătăţile de lectură. De pildă, am intrat în 2014 recolindând câteva zile Biblia, în căutare de contexte dedicate răbdării. Pe de altă parte, mă lumesc din plin, la întâlniri cu liceeni şi studenţi, lecturi publice, lansări de carte, la taclale, sindrofii şi mese tovărăşesc-literare cu cei câţiva prieteni pe care lupta de breaslă mi-i îngăduie încă. În iluzia că încă mai putem ţine piept, că încă mai avem cui să transmitem bruma de înţelepciune adunată din biblioteci într-o viaţă, că încă mai contăm şi că mai are rost să rezistăm. Solitudine şi (nu sau !) solidarizare : veşnică dilemă a lumii spirituale.
Spuneați la un moment dat că pentru tot ceea ce se întîmplă pe această planetă este “prea tîrziu”. Cine e de vină? Mai putem face ceva să oprim, să stopăm sau măcar să mai întîrziem finalul?
Dan C. Mihăilescu: Nu. Tot ce mă „alină”, adică mă bine resemnează, e că acelaşi răspuns l-au dat toţi înţelepţii, de la Ecleziast, Epictet, Seneca, la Nietzsche şi Cioran, trecând prin budism, sufism, isihasm…
Foto: Sorina Andreica
