Interviu cu scriitoarea Daniela Șontică pentru carticusuflet.ro
Ce înseamnă cărţile pentru tine?
S-ar putea să pară un răspuns fandosit, dar cred că nu există viaţă fără cărţi! După biologicii părinţi, după spiritualii părinţi, născătorii de oameni sunt cărţile. Aceste obiecte minunate prin conţinutul lor, dar şi prin textura, forma, mirosul şi toate dichisurile pe care le implică, inclusiv prin prezenţa în rafturile bibliotecilor noastre, aceste minunate lucruri care sunt cărţile emană o iubire cât lumea de mare şi care va dăinui cât va fi aceasta, sunt convinsă. Pentru mine sunt atât de imprtante încât, deşi am fost nevoită să mă mut de foarte multe ori în alte şi alte case, nu am renunţat la cărţile mele niciodată, ba mi-am mărit an de an biblioteca, oricât de chinuitor ar fi căratul cărţilor de colo-colo. Cum aş putea să nu-mi iau cu mine în peregrinările imobiliare prietenii cei mai buni, atât de înţelepţi, aducători de sublime ore de visare, făuritorii atâtor lumi, povestitorii atâtor vieţi?
Cât de mult citeşti?
Niciodată cât mi-aş dori. Sunt perioade când leg cărţile una de alta cum fac fumătorii care aprind noua ţigară de la cea abia fumată. Când îmi place o carte, merg pe stradă gândindu-mă aproape numai la universul descoperit în ea şi sunt chinuită de două tendinţe: de a citi mai repede şi de a citi mai încet, pentru a prelungi starea de bine pe care mi-o dă. Am perioade mai liniştite şi propice lecturii, când citesc un roman pe săptămână, plus două-trei cărţi din alte domenii, eventual o plachetă-două de poezie, zile când îmi printez pagini întregi de cărţi din mediile virtuale, la care se adaugă tot ceea ce citesc în reviste pe suport de hârtie şi pe site-uri şi bloguri: poezii, interviuri, articole, cronici literare. Ţinând cont că de aproape patru ani profesia mea înseamnă a citi foarte mult zilnic, şi nu literatură, nu e de mirare că am şi perioade în care efectiv mi-e greaţă să citesc. Orice. Şi săptămâni întregi în care nu citesc nimic. Dar în general, citesc două-trei cărţi în acelaşi timp. În afară de asta, naveta prin Bucureşti este cu atât mai plăcută cu cât o faci pe distanţe serioase, preferabil de la un capăt de linie la altul al autobuzului. Aşa poţi citi câteva pagini bune în fiecare zi. Eu sunt pregătită mereu, rar îmi lipseşte o carte din poşetă.
Dacă ar fi să ne uităm prin tine ce am vedea?
Tare aş vrea să ştiu ce vezi tu când te uiţi prin mine. Totdeauna depinde de ochiul care priveşte. Ochiul cel bun vede cele bune, iar eu cred mereu în ochiul bun, de aceea sper că mă întrebi acest lucru pentru că mai întâi ai văzut tu ceva (bun) în mine, de fapt în poezia mea. „Uitaţi-vă prin mine,… astăzi dau spectacol caleidoscopic”, ziceam în poemul care dă titlul volumului meu din 2007, de la editura Brumar. Înţeleg că ai vrea să ştii cum mă văd ca scriitoare, dar nu-ţi pot satisface această curiozitate, n-ar fi onest din partea mea, să lăsam criticii şi cititorii s-o facă.
Ai scris poezie, iar de curînd ai lansat “Însemnari din pridvor”? Din ce gânduri s-a născut această carte?
“Însemnările din pridvor” sunt texte jurnalistice, care au fost publicate de-a lungul a doi ani în Ziarul Lumina. Sunt editoriale, opinii, păreri cu privire la diferite fenomene sociale, anumite stări de lucruri pe care le-am comentat din perspectivă creştină. Unele au o tentă literară, câteva sunt amintiri în care se relevă firea mea religioasă şi aplecarea spre lumea sacrului. Am dorit ca fiecare dintre aceste texte să fie străbatut de sentimentul de aparteneţă la neamul nostru creştin ortodox, acesta fiind şi motivul pentru care fac adesea trimiteri la valorile profunde, la tradiţiile creştine şi culturale care au ţinut miraculos România până astăzi în cadrul ortodoxiei. Am considerat că e bine să reunesc toate aceste scrieri într-o carte.
Cum alegi o carte din librărie? În condiţiile în care acum avem acces la toţi scriitorii lumii, clasici şi contemporani, uneori alegerea unei cărţi pare o misiune imposibilă. Cum să faci să-i citesti pe toţi şi să te bucuri de tot ceea ce e vechi şi e nou deopotrivă?
Trebuie să ne consolăm cu gândul că nu vom putea într-o viaţă să citim totul! Suntem selectivi în funcţie de nevoile interioare, afinităţile, sensibilitatea şi interesul cultural de care dispunem şi pe care ni le cultivăm. Uneori aleg o carte din librărie nu numai după numele autorului, ţin cont de editura la care iese şi care îmi garantează că acolo sunt publicate tituluri de de calitate, caut anumite colecţii, mă poate inspira şi titlul în sine, dar şi coperta, prezentarea de pe coperta a patra, spicuiesc acolo, în librărie, prefaţa, biografia autorului, toate indiciile care mă duc la posibilitatea achiziţionării unei cărţi bune.
În mod aproape magic, cărţile bune vin singure la noi. Mai de mult, întrebam pur şi simplu prietenii şi cunoscuţii ce cărţi mai citesc, ce-mi recomandă şi mie. Dar nu cred că mi s-a întâmplat să intru vreodată într-o librărie şi să nu ştiu ce carte să-mi cumpăr, dimpotrivă, todeauna am ieşit cu regretul că nu am atâţia bani încât să cumpăr toate cărţile pe care le ştiu valoroase şi aş vrea să le citesc. (Sigur, există şi alternativa ieftină – biblioteca!). Astăzi nu e aşa greu să alegi o carte. Auzi tot felul de referiri la acestea dacă eşti interesat şi atent, citeşti cronici, vezi filme făcute după ele, dar câte mijloace nu sunt pentru a te informa cu privire la asta… Eu încă nu am terminat de citit tot ce au scris autorii ce ni se recomandau la lecturi suplimentare pe vremea când eram elevi de liceu!… Dacă iubeşti literatura şi crezi că vei fi format ca om de ideile marilor scriitori, atunci vei avea şi un program de citit. Nu cred că e o ruşine pentru un tânăr să ceară unui profesor sau unei persoane în care are încredere o listă cu lecturi esenţiale. Apoi, sunt perioade în care vrei doar cărţi de o anumită factură, de exemplu, unii preferă să citească în vacanţă numai cărţi poliţiste, alţii romane de aventuri, unii de dragoste, în timp ce serioşii nu se despart nici atunci de romanele cu temă grea, existenţialistă, cu idei profunde. Fiecare cum simte şi ce aşteptări are de lectură, de la sine însuşi până la urmă. Cred că e bine să citeşti sistematic, să te pui la punct cu anumite curente şi idei.
Aş vrea să te rog frumos să-mi spui câteva cuvinte despre o carte care ţi-a plăcut foarte mult (cum ai descoperit-o, ce anume ţi-a placut, dacă ai recomandat-o şi altora, ce ţi se pare ţie important să ştie lumea despre această carte).
E greu să recomanzi doar una, e ca şi cum aş spune că lumea stă într-o singură carte, alta decât Biblia! Am câteva cărţi care m-au marcat foarte mult, care m-au schimbat, mi-au arătat lumea cum nu bănuiam că este. Când am citit la 16 ani “Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski, am crezut că mai mult decât atât nu se poate citi pentru că presupuneam, cu naivittatea vârstei de atunci, că nici nu se poate scrie. Dar m-au contrazis mai târziu Miguel de Cervantes cu al lui “Don Quijote…”, Umerto Eco cu “Pendulul lui Foucault” şi “Numele trandafirului”, Thomas Mann cu “Muntele vrăjit”. Alte revelaţii am avut cu “Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marquez. Cu toate acestea, aş face referire însă mai mult la o carte care m-a marcat la fel de mult, mai puţin “prizată” poate, “Lupul de stepă” de Herman Hesse. Am descoperit-o în urmă cu vreo 15 ani. Autorul îmi era cunoscut, îi citisem romanul “Narcis şi Gură-de-Aur”, foarte interesant şi acesta. “Lupul de stepă” venea însă pe linia unor cărţi cu temă gravă, amintindu-mi într-un fel de “adolescentul miop” al lui Eliade, de “omul sfârşit” al lui Pappini, toate acele întrebări fără ieşire, în care orice fire artistică se poate regăsi uşor şi poate empatiza până la sânge cu Harry Haller, eroul cărţii.
Inadaptare la viaţa burgheză, angoase şi anixietăţi provocate de o lume decadentă, de tot ceea ce nu ţine de lumea ideilor, mizantropie, mister, fantastic absurd, dedublare până la halucinaţie. Recunosc că m-a fascinat atât de mult încât am recitit-o de mai multe ori. Partea finală a romanului în care apare acel teatru magic mi s-a părut de fiecare dată extraordinară. La fiecare lectură am înţeles într-un alt fel acel final. Am recomandat-o mai multor persoane, dar nu cred că le-a plăcut la fel de mult ca mie. Ba chiar, după ultima recomandare, când am şi împrumutat-o, am rămas fără ea, încât am de gând s-o cumpăr, a fost reeditată de curând. O recomand pentru că poate fi un duş rece pentru cei care simt în sinea lor că totul devine călduţ şi confortabil, dar şi atunci când li se pare că totul trebuie făcut cu încrâncenare. La urma urmei, viaţa nu poate fi trăită dacă din când în când nu te laşi cucerit de un hohot sănătos de râs.
Care este autorul tău contemporan preferat?
Marquez. Aş reciti de sute de ori anumite pasaje din “Toamna patriarhului” şi din “Veacul de singurătate”, dar şi din “Despre dragoste şi alţi demoni” ori “Cronica unei morţi anunţate”… Nu ştiu dacă se poate scrie ceva care să te poarte într-o lume mai frumoasă decât aceea din irealele vieţi povestite de acest romancier ce mânuieşte la fel de bine instrumentele unui poet desăvârşit şi uneltele unui uriaş povestitor.
Care scriitori îţi plac mai mult, ruşii sau sud-americanii?
Îmi plac la fel de mult. Am chiar impresia că toţi iubitorii de literatură rusă sunt îndrăgostiţi iremediabil de realismul magic al sud-americanilor. Poate mi se pare mie, n-am studiat chiar aşa mult problema, recunosc. Sunt cucerită iremediabil de stilul introspectiv al ruşilor, îmi place mult teatrul lui Cehov, dar şi umorul lui Ilf şi Petrov, îl ador pe V. Nabokov, Mihail Bulgakov mi se pare frisonant, iar Cinghiz Aitmatov m-a copleşit cu a lui “Zi mai lungă decât veacul”!… Ce să-ţi mai spun de poezia unor Esenin, Evtuşenko şi Maiakovski?… Nu pot să fiu altfel decât slavă în structura mea, ar nici nu pot vedea mai bine lumea decât ca pe o interminabilă poveste, şi încă una de un suprarealism şi de un imaginar luxuriant precum sunt cele din universurile create de Llossa, Marquez, Borgez, Cortazar. Depăşesc graniţele întrebării şi îţi spun că îmi descopăr afinităţi şi cu literatura japonezilor. E uimitoare lumea lor plină de detalii fine, arătându-mi niciodată pe de-a-ntregul sufletul nipon, făcut parcă parcă pentru o discreţie eternă, nerevelat la nici o disecţie, oricât de reuşită literar. Fascinant mi se pare şi Patrick Süskind, cu “Parfumul”, prin care a încercat să epuizeze toată lumea olfactivă, nelăsând probabil mai nimic de scris vreodată despre asta. Ce frumos şi ce păcat, totuşi, că a fost atât de exhaustiv…
Ce putem face pentru a le insufla copiilor plăcerea şi bucuria de a citi?
Trebuie să ne vadă pe noi citind cărţi. Să le spunem că există o altfel de lume, că nu este totul aici, palpabil, şi că televizorul, internetul şi jocurile pe telefonul mobil aduc mai puţină bucurie şi cunoaştere decât cărţile. Să le citim poveşti, să ascultăm împreună cu ei teatru radiofonic, să-i ducem la teatru pentru copii, să vizionăm cu ei filme realizate după cărţi bune pentru a-i trimite la sursă. Dacă părinţii n-ar lăsa televizorul să le devină copiilor bone şi educatoare, atunci ar avea şanse să-i prindă cu o carte de poveşti şi mai târziu cu alte scrieri potrivite vârstei, până când dragsotea de citit s-ar instala şi nu s-ar uita la ei cu reproş şi uimire când i-ar pune să citească o carte, ba ar dori ei singuri acest lucru.
Ajută cărţile să fim mai aproape de Dumnezeu?
Iisus Hristos este Dumnezeu-Cuvântul adică Logosul, deci cine ne-ar putea duce pe noi, fiinţe cuvântătoare, spre El mai mult decât cuvintele, decât cărţile? Este adevărat că Iisus n-a scris nimic, dar vorbele şi faptele Lui au fost scrise de cei care le-au auzit şi văzut, de aceea citirea Sfintelor Scripturi (Biblia) ne apropie cel mai mult de Dumnezeu. Acolo aflăm adevărul revelat de însuşi Duhul Sfânt. Cât despre cărţi, în general, atâta vreme cât autorii nu sunt atei, în scrisul lor se află semniţe din Cuvântul divin. Dumnezeu nu ne vrea proşti, prin urmare, să citim! Vom înţelege multe, vom ajunge să fim mai buni şi mai iubitori probabil, iar asta nu poate fi departe de lucrurile care îi plac lui Dumnezeu. Spun banalităţi, poate, dar cred cu tărie că inspiraţia noastră creatoare îşi trage seva din oceanul creaţiei lui Dumnezeu. Aşa că teama unora de a citi şi a afla mai multe spre a nu-şi sminti credinţa e neîntemeiată. Înseamnă că nu au credinţă puternică, ci doar o spoială de superstiţii grefate pe un creştinism neînţeles şi neasumat. De altfel, nu suport dictonul „Crede şi nu cerceta”, e inventat din necredinţă şi superficialitate, dintr-o comoditate pseudointelectuală.
