Paul Auster despre “Pana la capatul pamantului”: “Flaubert a creat-o pe Emma, Tolstoi pe Anna, iar acum o avem pe Ora lui Grossman, protagonista unei carti zguduitoare, superbe, memorabile.”
Despre ce sa scriu mai intii? Despre “Libertate” a lui Franzen, despre “Desertul tatarilor” al lui Dino Buzzati sau despre cartile lui Irvin D.Yalom? Sa ma opresc poate la Ishiguro, ori sa ma duc spre Reverte Perez? Sa-l iau pe Alberto-Vasquez Figueroa sau… Ce sa aleg si ce sa las? Ma framint si ma chinui sa gasesc o carte “de inceput”, un volum care sa deschida seria cartilor care mi-au ramas in suflet. Insa alegerea e grea, al naibilor de grea si ma pomenesc la fel de nehotarita ca atunci cind am de cumparat o carte. Dar pentru ca loc pe site sa tot fie, iar de dus pe lumea ailalta nu dau semne ca m-as duce, ma indemn sa o iau usurel si sa cred ca voi avea timp de scris despre toate!
Exista multe alte carti care mi-au placut poate mai mult decit aceasta, insa dupa ce am stat si le-am trecut in revista, m-am hotarit sa scriu despre “Pana la capatul pamantului” de David Grossman. Am cumparat cartea fara sa stiu nimic despre ea sau despre autor, ci doar atrasa de “reclama” de pe site-ul editurii Polirom care o prezenta ca pe o noutate, o carte “in curs de aparitie”, pe care aveam sa o urmaresc pina la publicarea ei si, imediat dupa aceea, sa o si cumpar. Imi doream atunci sa citesc ceva de un autor nou (ma apuca uneori) si marturisesc aici cu toata sinceritatea ca am mai avut si un alt motiv, pueril, de altfel, coperta cartii care nu avea nimic iesit din comun – dupa cum puteti vedea si voi – dar care mie mi s-a parut la vremea aceea ca o promisiune delicata.
Ma felicit acum pentru alegerea facuta si pentru norocul de a fi nimenit o carte care sa-mi fi placut atit de mult. Pentru ca “Pana la capatul pamantului” a fost exact ceea ce-mi doream atunci, o carte care sa ma miste, sa ma treaca prin toate starile, o carte ca o calatorie. Si exact asa a fost!
N-am sa povestesc aici subiectul cartii, dar am sa va spun doar ca adevarul si fictiunea se impletesc in ea cum nu se poate mai suplu. Autorul – trecut printr-o experienta traumatizanta (ce are legatura cu moartea fiului sau ucis cu doar citeva ore inainte de sfirsitul celui de-al doilea razboi israeliano-libanez) – reuseste sa astearna o poveste de un adevar crud, scrisa cu o delicatete pe care, eu una, nu am intilnit-o la nici un alt autor masculin. David Grossman are, in opinia mea, delicatetea si supletea scriitorilor de geniu pentru care trairile omenesti sint instrumente chirurgicale pe care el le manuieste cu cea mai mare naturalete.
Marturisesc ca mie mi-a fost greu sa citesc primele zeci de pagini ale cartii (vreo 50 la numar), din cauza atmosferei apasatoare si sumbre din spitalul in care se deruleaza primele actiuni, locul unde facem de altfel cunostinta si cu protagonistii: Ora, Ilan si Avram. Actiunea se muta mai apoi brusc si incepe calatoria propriu-zisa. Grossman te poarta pe tine, ca cititor, prin stari emotionale dintre cele mai intense si te trece cu usurinta de la curiozitate, la indignare, de la tristete, la liniste, de la apasare la nerabdare.
Intregul text te afecteaza fizic si simti cum unele cuvinte te dor pina la singe si-ti lasa aproape semne pe trup, altele te induioseasa de-ti umezesc ochii, pentru ca fiecare cuvint, fiecare propozitie ti se imprima cu claritate in minte si-ti trimite semnale in tot corpul. Intensitatea trairilor este uneori atit de brutala si sinceritatea atit de adinca, incit ai impresia ca-ti auzi propriile ginduri cazind grele, in hau. In suflet se naste un virtej de sentimente amestecate si in timp emotiile pun stapinire pe tine. Te pui pe rind in pielea fiecarui personaj si te coplesesc trairile fiecaruia. Pentru ca e dureros de autentica si infinit de profunda. Obosesti de-a lungul celor 600 de pagini de multe ori si arareori reusesti sa-ti tragi putin sufletul, insa la finalul ei sentimentul de oboseala face loc odihnei si bucuriei ca ai ajuns la capat de linie. Tu insuti mai bogat, mai sensibil, mai adevarat.
Mie, David Grossman mi se pare genial prin faptul ca detine arta detaliului si a disecarii sentimentelor, pentru ca te poarta permanent in trecut si te arunca necrutator in prezent, totul cu o naturalete iesita din comun. Autorul este in opinia mea un maestru al dialogului interior si al acelor lucruri nespuse care insa isi gasesc drum sa ajunga cumva la tine.
Daca vreti o carte care sa va miste, sa va schimbe si sa va scoata din rindul lumii pentru citeva zile, atunci cautati cu siguranta “Pana la capatul pamantului”. Daca vreti insa ceva relaxant, de vara, nu ati ales cartea potrivita!
