Fugara – de Alice Munro
Nu sînt o mare iubitoare de povestiri. Nu știu de ce, nu mă întrebați! Tocmai de aceea consider că a fost o întîmplare, una norocoasă, să o descopăr pe Alice Munro și proza sa scurtă. Cartea care mi-a scos-o în cale pe autoarea canadiană a fost “Prea multă fericire”, o culegere de zece povestiri care mi-au dezvăluit o scriitoare extrem de profundă, cu un stil prietenos pe care ajungi să-l iubești pe nesimțite.
Mai am în plan să citesc “Dragă viață” al cărei titlu mi se pare a fi o invitație spre o scrisoare deschisă (desi nu știu deloc dacă este așa, e doar o primă impresie), însă în aceste zile m-am delectat cu “Fugara”, ultimul volum al autoarei apărut la editura Litera. În “Fugara” sînt adunate opt povestiri extraordinare, unite parcă de un fir invizibil, acela al dragostei, al iubirii de toate felurile, trăite de femei, adolescente, tinere, în floarea vîrstei sau trecute de prima tinerețe, părinți, etc.
“Fugara”, povestirea care dă și titlul acestei cărți, este și cea care deschide volumul. O alegere extrem de inspirată – în opinia mea – avînd în vedere că odată ce ai citit această povestire, ți se deschide apetitul pentru următoarele. Fugara ar putea fi povestea oricăreia dintre noi, povestea oricărui om care se crede pregătit să facă un pas măreț, pe care și-l dorește, la care speră, dar pe care totuși, în cel mai important moment, nu este în stare să-l ducă la bun sfîrșit. Fugara este o poveste despre obișnuință, despre ceea ce e bun doar prin prisma faptului că e cunoscut, știut. Este însă si despre teama de necunoscut, despre renunțare, despre frica de nou și neputința de a face față schimbării.
Carla este nefericită și vrea să-și părăsească soțul, iar Sylvia o ajută să facă acest pas într-un moment în care este convinsă că asta este ceea ce-și dorește ea cu adevărat.
“Carla n-a schițat nici un gest ca să evite privirea Sylviei. Și-a strîns buzele peste dinți, a închis ochii și a început să se legene înainte și-napoi, ca și cum ar fi scos un urlet mut, după care, să vezi și să nu crezi, s-a pus pe urlat. A urlat, a plîns, a horcăit, încercînd să tragă aer în piept, și-n tot acest timp îi curgeau lacrimile șuvoi din ochi, și mucii din nas și-a început să se uite în jur disperată după ceva cu care și i-ar fi putut șterge.”Aceasta era în ochii vecinei sale, Sylvia, “o demonstrație de nefericire”.
O ajută să-și părăsească soțul, și Carla chiar pleacă, schimbă mașină după mașină spre Toronto, însă cînd mai are foarte puțin pînă să-și poată împlini visul, ceva se întîmplă, ceva o sperie, ceva mai puternic decît ea o face să dea înapoi, să renunțe.
“Ar fi putut fi liberă. Zilele au trecut și, totuși, Carla nu s-a îndreptat spre locul acela. A reușit să reziste ispitei”. Acestea sînt ultimele rînduri ale povestirii care se termină în această notă de regret, de trecere pe lîngă șansă, de ratare.
Urmează apoi trei povestiri în care personajul principal, Juliet, se confruntă cu tot felul de situații pe care știe să le gestioneze mai mult sau mai puțin, iar în celelalte patru, Pasiune, Greseli, Trucuri, Puteri, personajele prind contur chiar sub ochii cititorului, prind viață, iar sentimentul autenticului te face să le simți prezența, să le auzi discuțiile, să le înțelegi îndoielile, să constați că pe nesimțite începi să te pui în locul lor. Munro are în opinia mea darul de a crea viață și cu asta cred că am spus totul. Cei care vor avea curiozitatea să le descopere pe autoare și cărțile ei vor înțelege exact ce vreau să zic.
Nu vreau să povestesc mai mult, pentru că asa cum zice inegalabilul Franzen, cărțile ei trebuie citite, respirate, pătrunse.
Cartea Fugara, de Alice Munro poate fi cumparata de aici: http://www.litera.ro/index.php/fugara-alice-munro.html
