”Tuareg” și ”Ochii tuaregului” sau contrastul dintre două lumi ce conțin în ele filosofii diferite de existență și supraviețuire
un text de Adela Marinescu
Cine mă cunoaște cât de cât, îmi știe negreșit și pasiunea pentru călătoriile în țările arabe. Am avut norocul să pot ajunge în Egipt și în Tunisia atunci când situația politico-militară permitea și o explorare a diverselor zone sau orașe ale țărilor, dincolo de proximitatea hotelului sau a stațiunii propriu-zise. M-am bucurat de asemenea de fiecare moment pe care l-am petrecut singură în Iordania și am iubit țara asta de la nord la sud și înapoi, cu toate minunile ei.
Am adunat amintiri și am rămas iremediabil îndrăgostită de cafeaua cu cardamon, de străzile cu miros parfumat de condimente și narghilea, de culorile incredibile, de agitația și lucrurile din bazaruri, de obiectele vechi scotocite prin magazine de vechituri, de arhitectură… Și mai presus de toate, de oameni. Am întâlnit oameni minunați, le-am primit cu bucurie ospitalitatea, am intrat în casele lor, le-am ascultat poveștile și am rămas cu dorința în suflet de a mă întoarce de câte ori am ocazia. Astfel de povești, despre un alt stil de viață, alte convingeri și credințe petrecute de multe ori într-un spațiu destul de arid, am întrezărit în cele două cărți ale lui Alberto Vazquez-Figueroa: ”Tuareg” și ”Ochii tuaregului”, publicate la Editura Polirom.
Iar așteptările nu mi-au fost înșelate. Autorul spaniol, de profesie jurnalist, a vizitat peste 100 de țări și și-a dedicat subiectele cărților sale unor ținuturi și populații exotice. Născut în capitala insulei Tenerife, în 1936 el și familia sa au fost deportați în Africa din motive politice înainte de a fi împlinit un an și a trăit între Maroc și Sahara până la vârsta de 16 ani, scriitura lui împletind ficțiunea cu experiența sa de viață și cu fapte reale.
”Tuareg” spune povestea triburilor deșertice care trăiesc după reguli străvechi, după un cod de onoare ce nu trebuie încălcat. Și, într-un mod paradoxal, tocmai pentru că îl respectă, Gacel Sayah se trezește în mijlocul unei confruntări ce îi va schimba viața și îl face să ducă o luptă ce nu-i a lui, pentru a apăra până la capăt legea sfântă a ospitalității.
În ”Ochii tuaregului”, fiul său îi preia lupta, pornind tot de la aceeași lege însă de această dată ea are implicații și consecințe ce privesc direct supraviețuirea micului trib rămas, a familiei sale. Purtând numele tatălui său, curajul, îndemânarea și filosofia de viață a acestuia, fiul trăiește adevărate dileme care privesc civilizația și violența. Pentru că, înainte de toate, cele două cărți vorbesc despre o ciocnire violentă între două culturi total opuse, în care legea consumerismului și complexitatea vieții așa cum și-au creat-o oamenii din țările civilizate se află la polul opus cu legile simple de supraviețuire în care lucrurile au prea puține nuanțe de gri, în care cu adevărat importante sunt familia, apa, trăiul liber sub cerul nesfârșit.
Oamenii din prima categorie și-au pierdut în esență această libertate de a exista bazându-se pe însăși ființa lor, într-o legătură firească cu natura și cu semenii. Ei sunt pentru a munci mai mult, cu scopul de a avea mai mult sau mai mare, fără a le mai rămâne și timpul necesar pentru a se bucura de ceea ce adună, trăind la un moment dat o profundă nefericire, neînțeleasă pe de-a întregul. Confortul asigură un așa zis trai securizant, dar iluzoriu în fața unor lucruri complet neprevăzute și de necontrolat. Prin contrast, viața tuaregilor le oferă acestora mult mai puțin confort, este grea, abruptă însă libertatea, iubirea și respectul pentru tot ce îi înconjoară le aduc mai multă fericire. Fericirea fiecărei zile, venită din lucruri simple.
”În Sahara orice om avea timpul, liniștea și atmosfera necesară ca să se regăsească pe sine, să privească în depărtare sau în propriul suflet, să observe natura care îl înconjura și să mediteze asupra lucrurilor (…). Dar acolo în orașe, în sate și chiar în minusculele cătune berbere nu aveai pace, nici timp, nici spațiu și erai amețit de zgomote și de problemele celorlalți, de glasurile și certurile celorlalți și aveai impresia că era mult mai important ceea ce li se întâmpla altora decât ceea ce ți se putea întâmpla ție”, spune Gacel tatăl în primul roman.
Tocmai acest deșert, și asta mi-a plăcut cel mai mult în cărțile lui, devine un personaj principal puternic și controversat, care acaparează viețile tuturor. Unii (europenii) îl urăsc, îl disprețuiesc și se tem de el de moarte. Și au de ce. Pentru ei este, în măreția lui, impasibil, nimicitor, lipsit de speranță și chiar letal. Însă pentru tuaregi, așa aspru și aparent fără a oferi nimic, este dătător de viață. Pentru că îi știu secretele, îi respectă regulile și au învățat să îi interpreteze semnele, este locul în care luptele pentru credințele lor și legile străvechi au întotdeauna șanse de reușită.
Deșertul devine și prieten și dușman și teritoriu de cucerit ca în al doilea roman, al cărui fir se desfășoară pe fondul celebrei competiții auto Paris – Dakar. Pentru pasionații care participă e o dovadă de curaj și o sursă de adrenalină, înconjurată de sponsori și bani, pentru tuaregi este ceva de neînțeles, o pierdere de resurse necesare supraviețuirii, o amenințare și chiar o distrugere a locului, a liniștii, a vieții lor.
Ce astfel trebuie apărate, cu orice preț.
Sursă foto autor: http://www.albertovazquezfigueroa.com/index.htm
