“Inima fiecarui om e ca o fintina adinca. Si nimeni nu stie ce zace pe fundul ei. – Haruki Murakami
Cind am citit “Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga” am avut tot timpul sentimentul ca aceea va fi si ultima carte scrisa de Haruki Murakami. O carte radical diferita de tot ceea ce scrisese pina atunci, lipsita de obisnuitele tente fabuloase sau suprarealiste, in care domnul Murakami se destainuie si se infatiseaza in fata tuturor cititorilor sai, in modul cel mai autentic cu putinta. Spre norocul nostru nu a fost asa!
In cartea “Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga” Murakami prezinta fara rezerve file de jurnal, din care se distinge incrincenarea spriritului uman care isi infringe slabiciunile si-si exerseaza vointa dincolo de limite. In aceasta carte, Murakami se dezvaluie pe sine, fiind mai aproape ca niciodata de cititorii sai si poate si de aceea eu am vazut-o ca pe o carte – marturisire menita sa explice multe dintre ideile obsedante din scrierile sale, dar si limitele si depasirea lor din punctul de vedere al omului si abia mai apoi al scriitorului. Nici nu pot sa spun cit de mult m-am bucurat că m-am inselat si ca domnul Murakami nu a pus punct scrisului. Dupa aceasta carte manuscris, domnul Murakami a mai dat nastere celor 3 volume “IQ84, iar de foarte curind cartii“Tzukuru Tazaki cel fara de culoare si anii sai de pelerinaj.”
Am povestit de mai multe ori cum am facut cunostinta cu scrierile magnificului scriitor, dar, cu riscul de a ma repeta, voi povesti din nou. Am facut cunostinta cu cartile d-lui Murakami din pura intimplare. Vazind la un moment dat ca ma cantonez in cartile acelorasi autori, am zis sa incerc ceva nou si am procedat intocmai ca la jocul “fazan”. Am inceput sa spun alfabetul si am rugat pe cineva sa spuna “stop”. M-am oprit la litera “M”, iar mai departe am ales un numar. Asa am ajuns pe site-ul editurii “Polirom” la numele acestui autor necunoscut (pentru mine la acea vreme) caruia m-am hotarit sa-i dau o sansa. De ani buni, din lipsa de timp in colindarea librariilor, am inceput sa-mi comand cartile pe internet; uneori se intimpla sa ma insel si sa comand tot felul de prostii, dar am avut si mari revelatii in descoperirea unor titluri fabuloase. Stiu ca mersul in librarie unde poti tine cartea in mina, o poti mirosi si o poti rasfoi in acelasi timp este o placere de neegalat, dar va spun din proprie experienta ca si surpriza de a descoperi in coletul etans impachetat carti absolut surprinzatoare isi are farmecul ei. Prima carte de Haruki Murakami pe care am comandat-o de pe site-ul editurii a fost “In cautarea oii fantastice”. N-am apucat sa o caut prea mult pe oaia fantastica, deoarece, catelusa Tara, un schnauzer urias pe care il aveam la acea vreme, a tinut sa o “citeasca” ea prima si, din pacate… si ultima! De vreme ce i-a placut asa de mult, am zis sa mai fac o incercare si sa o comand din nou, de acesta data, doar pentru mine. Zis si facut, pentru ca a doua oara am pus-o pe un raft la inaltime, la care Tara n-a mai avut acces.
N-am sa uit niciodata “In cautarea oii fantastice” pentru ca a fost o carte absolut debusolanta pentru mine care m-a tinut captiva intr-o lume bizara si plina de mister pina la ultimul rind. Au existat file care m-au bulversat, dupa cum au existat si pasaje pe care le-am recitit de nenumarate ori din dorinta de a le prinde intelesul. “Există vise simbolice, vise care simbolizează realitatea. Sau există realităţi simbolice, realităţi care simbolizează vise” este doar unul dintre ele.
Si nu am sa o uit pentru ca a fost cartea care a lasat in urma ei o poarta deschisa imaginatiei, dorintei de a citi ceva cit mai asemanator ca stil si abordare. Imediat ce am terminat “In cautarea oii fantastice” am comandat toate cartile aparute publicate pian acel moment si m-am apucat sa-l recomand in stinga si-n dreapta pe domnul autor de parca as fi avut comision la fiecare adept cistigat. Stiu ca in ultimul timp e o moda sa citesti si sa-ti placa Murakami, dar eu am satisfactia ca l-am descoperit singura. Nu e merit, ci pura intimplare si ma bucur de norocul intilnit.
Murakami mi se pare un scriitor absolut halucinat, cu o imaginatie supraomeneasca, de o inteligenta sclipitoare, un tovaras de care nu ai vrea sa te desparti niciodata. Desi unele dintre cartile sale cum ar fi “Kafka la malul marii” sau “Cronica pasarii arc”, “IQ84” sint destul de stufoase, intotdeauna ajungi sa-ti doresti sa aiba si mai multe pagini si sa ramii in preajma lor cit mai mult timp. Iti doresti cu ardoare sa citesti cit mai repede, dar in acelasi timp te infrinezi din a o devora din dorinta de a prelungi cit mai mult compania personajelor, desfriul imaginatiei, libertatea gindurilor.
Despre cartea “Tsukuri Tazaki cel fara de culoare si anii sai de pelerina” voi vorbi intr-o postare separata, viitoare, unde voi insira si motivele care il fac in ochii mei pe Haruki Murakami un companion de neegalat.
In incheiere, ma voi folosi de un citat din cartea “Salcia oarba, fata adormita” in care domnul Murakami spune asa: “Inima fiecarui om e ca o fintina adinca. Si nimeni nu stie ce zace pe fundul ei. Nu ne putem decit imagina, judecind dupa lucrurile care ies din cind in cind la suprafata”!
Va doresc sa ajungeti cit mai aproape de fundul acestei fintini din sufletul vostru, iar scrierile lui Haruki Murakami va fagaduiesc ca va vor duce cit mai mult, in adincuri! Calatorie fantastica sa aveti!
