Pe Alina Pascu pot spune că mi-au adus-o aproape cărţile. Ea m-a descoperit pe mine prin intermediul blogului, eu o descopăr pe ea cu ajutorul cărţilor. Unde mai pui că avem si o foarte bună prietenă comună? Gestul ei de a-mi dărui un text pentru www.cărţicusuflet.ro mă bucură şi mă încîntă peste măsură, cu atît mai mult cu cît Alina scrie academic, organizat, documentat. Cu un singur lucru nu sînt de acord din tot ceea ce a scris ea mai jos, acela conform căruia noi două am avea o pasiune diferita pentru citit şi scris. Alina dragă, şi eu, ca şi tine, sînt o cititoarea amatoare, pentru care lectura este în primul rînd o mare bucurie şi nicidecum, subiect de critică şi analiză.
Draga Cami,
Ti-am “survolat” blogul indelung, inainte sa ma decid sa iti impartasesc recenzia unui roman drag. Pasiunea pentru citit si scris (eu la nivel de amator, tu profesionist), ne uneste. In urma cu ceva timp, am citit articolul tau
despre recentul roman “Vizuina”, al lui Norman Manea, pe care recunosc ca inca nu l-am citit, insa l-am achizitionat si isi asteapta, cuminte, randul. Atunci, am decis ca e un semn sa il recomand pe Manea pentru una din scrierile sale. De mai bine de 10 ani m-am indragostit de scriitorii de origine evreiasca, fie ei romani, americani sau din alte tari adoptive (Bellow, Auster, Kafka, sunt doar cateva nume care mi-au ramas definitiv in suflet). Insa pentru Norman Manea, dintre scriitorii evreo-romani, am dezvoltat o pasiune aparte. Laptele negru a fost primul sau roman care m-a “prins”, sau mai bine zis, o colectie de eseuri cu tema principala identitatea evreiasca reprezentata in literatura post-Holocaust. Stilul manean este captivant, cu un flow natural, special, croit pentru suflete sensibile, care se daruiesc total si care primesc, in schimb, totul. In egala masura, cartile sale de eseistica sunt la fel de captivante precum romanul memorialistic Intoarcerea huliganului sau cel de fictiune, pe care chiar tu l-ai mentionat, Vizuina.
Fara a se inscrie intr-o miscare literara anume, Manea si-a dezvoltat un stil propriu, eclectic. In Intoarcerea huliganului, romanul sau autobiografic, Norman Manea contureaza un tablou induiosator, cu flashback-uri ale memoriei, cu sensibile tuse ale copilariei, cu intoarceri catre prezentul american, catre trecutul comunist, si uite asa, dansul lecturii te poarta pe taramuri nebanuite, iti fura tacut cate o lacrima pentru fiecare amintire personala pe care ti-o suscita. Intoarcerea huliganului este o prelegere despre memoria vie a unui om care a traversat istoria cu demnitate, asumandu-si trecutul si fiecare afirmatie in raport cu el. Astfel, Manea imprumuta din carnavalescul Commediei dell’Arte italiene si se autoproiecteaza in ipostaza lui August Prostul, eternal hoinar pe aleile vietii (as putea, la fel de bine, sa il cataloghez, in spiritul culturii careia ii apartie, drept un schlemiel aruncat in lume de viata, de soarta, pentru a-i birui toate bunele si relele pe care aceasta i le ofera). Porneste de la teribila copilarie in Burdujeni, orasul sau natal, cand la doar cinci ani a cunoscut tenebrele deportarii, ajunge la Falticeni, de unde va fi, din nou, capturat si deportat in 1941 in Transnistria, in timpul pogromurilor impotriva evreilor si rromilor, pentru a fi “eliberat” apoi intr-o “noua” lume: comunismul.
Intreaga sa existenta ar putea fi redusa la un singur cuvant: exilul, impus de altii sau autoimpus. Cauza primara a autoexilului: aerul irespirabil al comunismului anilor optzeci, cand aparatul opresiv devenise insurmontabil. Astfel, exilul autoimpus in America, a reprezentat gura de aer proaspat si scaparea din capcana unui sistem corupt. Totusi, nici experienta americana nu va aduce linistea acestui suflet incercat, care insa reitereaza cu binecunoscuta-i candoare, ori de cate ori e nevoie, in roman, just to keep up the good spirits: In paradise, one is better off than anywhere else.
Despre existenta in exil, sau mai bine zis, autoexil, Manea este destul de sarac in a face destainuiri, insa peripluul sau prin anii buni din viata petrecuti in Romania te face sa fii permanent cu sufletul cat un purice pentru a afla povestile pe care autorul le impartaseste gradual, ca pe un tezaur pretios, pentru ca in final sa fii pe deplin satisfacut de patima lecturii.
Foto: Alina Pascu
