Mioara Tronaru de la Tv Mania a citit cartea „Melancolica moarte a Băiatului-stridie” semnată de Tim Burton de nenumarate ori si tot de atîtea am citit si eu textul trimis de ea pentru carticusuflet.ro de care am simțit că nu mă mai satur. Am savurat pur și simplu textul ei și cred că așa cum ea își dă întîlnire cu Tim Burton de cîteva ori pe an, așa voi face și eu cu textul ei.
Pofta la citit!
Melancolica poezie a regizorului Tim Burton
Un text de Mioara Tronaru
Nu e niciun secret că-mi place Tim Burton, adică tot ce se află sub titulatura Tim Burton. Îmi plac filmele lui (chiar și cele proaste), personajele lui, freza lui, hainele anapoda, nevestele, prietenii, modul lui ireverențios de a trece prin viață, desenele și poezia.
Când am aflat, acum ceva vreme, că Humanitas scoate o carte de poezii, „Melancolica moarte a Băiatului-stridie”, semnată de Tim Burton, am dat iama și mi-a cumpărat vreo cinci exemplare (pe care le-am făcut cadou prietenilor, pentru că am prostul obicei de-a bate la cap și pe alții cu ceea ce-mi place mie și pentru că eu însumi am primit un exemplar cadou de la cineva care știa de micul meu pitic de pe creierJ).
Apoi, după ce am ajuns cu trofeul acasă, m-am pus pe citit, să nu vă imaginați (în cazul în care nu știți cartea) cine știe ce tom impunător de 500 de pagini. Se citește cam într-o juma’ de oră. Deci, cum spuneam, am citit-o o dată, apoi încă o dată, apoi încă o dată… Am lăsat-o puțintel să zacă în bibliotecă și am citit-o iarăși. Acum, relația dintre noi durează de vreo șase ani, timp în care ne mai scoatem din când în când la plimbare: eu o duc să îi arăt lumea mea, (din metrou, din autobuzul 301, la serviciu nu prea i-am arătat nimic că nu a prins niciodată o pană de curent…), ea mă scoate să îmi arate lumea ei.
În lumea mea, sunt oameni frumoși (din punct de vedere fizic), incapabili să se ridice de pe scaun în fața unui bătrân sau a unei femei gravide, incapabili să-și țină conversația pe telefon numai pentru ei, incapabili să se abțină să nu pună muzică pentru toată lumea din autobuz. Un fel de handicap psihic, să zicem, care nu te lasă să ai niciun pic de respect sau empatie față de cel de lângă tine.
În lumea ei, sunt personaje urâte (tot din punct de vedere fizic), hidrizi monstruoși între regnuri ale căror vieți scurte, triste și melancolice se izbesc tocmai de handicapul de mai sus.
Nu exagerez.Ne vedem de câteva ori pe an, suficient pentru a mă bucura de fiecare dată că încă nu a văzut nimeni cablul meu de alimentare.
