Uneori (de fapt, deseori) Ovi (Ovidiu Iordan) vorbeşte într-un cod pe care – trebuie să recunosc – mi-e greu să-l înţeleg, mi-e greu să ţin pasul cu el, iar prima impresie pe care ţi-o faci despre el – dacă nu ai apucat să-l cunoşti deloc înainte – este a unui om uşor dus, care nu ştii cînd vorbeşte serios şi cînd nu şi, mai ales, în ce limbă! Dar dacă e ceva ce descoperi apoi aproape imediat este faptul că îl duce capul foarte bine, că e deştept în felul acela sclipitor în care nu sînt mulţi oameni, descoperi cît e de citit şi că poate să-ţi vorbească despre lucrurile care îi plac cu adevărat cu dexteritatea unui conferenţiar în domeniu. Pentru textul pe care îl dospeşte în cap înca de la sfîrşitul anului trecut, Ovidiu Iordan (pentru prieteni si Manolache Puşkin) s-a pregătit temeinic sufleteşte, apoi a recitit, şi-a ordonat ideile şi le-a aşternut pe hîrtie într-o singură zi. Ce-a ieşit este un superb eseu despre Jung şi o carte atît de dragă lui, „Amintiri, vise, reflecţii”, ce ne face să cotrobăim adînc în noi şi in subconştientul nostru. Deşi destul de lung, eu am citit textul lui Ovi cu sufletul la gură, iar la finalul lui m-am întors din nou şi din nou la părţile care mi-au plăcut cel mai mult.
”Amintiri, vise, reflecții” de JUNG... sau cum să răspunzi la întrebarea: tu știi ce mai face sufletul tău?
”Viața mea, de la bun început, este povestea unei realizări de sine a inconștientului”.
Aceste faimoase cuvinte îi aparțin lui Carl Gustav JUNG, fondatorul psihologiei analitice moderne, magicul posesor al uneia dintre cele mai luminate minți care au sclipit vreodată în istoria umanității. Cel mai mare doctor de suflete al omenirii care a inspirat atâtea școli, curente, dogme, blasfemii, filme și cărți păstrează și azi fascinația unui mit unic în cultura universală! Și asta pentru ca înainte să vindece omul în particular și lumea în general de bolile spirituale ale secolului trecut și nu numai, el s-a vindecat mai întâi pe sine! Dar pentru asta a trecut prin iadul cumplit al propriei coliziuni cu inconștientul: pentru început cu al său și apoi cu inconștientul colectiv, pe care tot el l-a identificat! Toată această exorcizare a demonilor interiori, toată traversarea Hades-ului din subteranele sufletului și din tenebrele minții, precum și toate stările abisale prin care a trecut l-au transformat în ceea ce i-a fost menit să devină! Într-un om întreg în cel mai profund sens al cuvântului care și-a împlinit destinul său unic, atât la nivel individual, cât și la cel al integrării în mitul universal sub speciae aeternitatis, după cum însuși Jung l-a denumit!
Citatul din primul rând este concluzia sufletului jungian fericit, împlinit și integrat în armonia infinită a eternității omului divin, care transcende orice idee de spațiu și timp! El reprezintă cheia de boltă a uneia dintre cele mai frumoase și tulburătoare opere de memorialistică scrise vreodată: ”Amintiri, vise, reflecții”! De ce am ales această carte și nu alta? Foarte simplu: din două motive! În primul rând pentru că se potrivește cum nu se poate mai bine cu minunatul site unde are privilegiul să-i fie găzduită patimasa descriere și asta pentru că este o capodoperă a genului care vorbește tocmai despre sufletul frumos al omului! Mai precis despre căutarea și găsirea momentului suprem de împlinire sufletească într-o viață de om! În termeni jungieni, vorbim de realizarea ”sinelui”, de apogeul ”dezvoltării personale” numită și ”individuație”, atingerea stării totale de grație care echivalează cu împlinirea definitivă a omului! Ce să mai… această carte chiar are suflet, atât la propriu cât și la figurat! În al doilea rând, este o auto-biografie atipică, pentru că este singura acceptată și autorizată de către însuși părintele psihologiei analitice, realizată în urma unor incredibile interviuri acordate de Jung la 83 de ani uneia dintre discipolele sale de suflet, Aniela Jaffe!
Dar atenție: cine se așteaptă la picanterii gen Jung versus Freud asezonate cu întâmplări pline de adrenalină, cu intrigi psihologice și cu trivialități de cabinet va fi crunt dezamăgit! Specificitatea aceastei cărți constă în faptul că Jung vorbește în proporție covârșitoare de ”viața interioară”, de toate acele evenimente lăuntrice care l-au marcat, devastat și în final șlefuit să devină ceea ce a devenit! Adică dintr-un om la început total inconștient de inconștientul său și de tornada psihică din acesta la unul care și-a cunoscut toate cruzimile spirituale pentru a-și descoperi, la zenitul vieții, bucuria împlinirii! Sau – mai bine zis – în termeni jungieni: descoperirea ”SINELUI”, a arhetipului central, al ordinii, al totalității omenești. În termeni creștini, Jung s-a mântuit prin atingerea mult râvnitei mandale, simbolul suprem al împlinirii omului, conform gnosticismului jungian. Cum această abordare pare blasfemică, cititorul trebuie să aibă răbdarea și introspecția necesare aprofundării neconvenționalelor memorii ale lui Jung. Concret, una dintre principalele sale ”cruciade” a fost să împace – pe cât de mult posibil – psihologia sa abisală cu mitul creștin!
Paginile care redau adevăratele revelații ale lui Jung în legătură cu acest adevărat șoc religios care i-a bulversat gândirea psihologică sunt absolut halucinante! La început a fost traumatic pentru că Jung nu avea toate datele, toate uneltele și toate referințele simbolice, istorice și mitologice pentru a lega crepusculul din străfundurile psihicului omenesc de soarele orbitor al divinului! Folosind alchimia, atât ca metaforă cât și ca metodă de lucru, Jung a reușit să-și distileze deopotrivă opera și viața pentru a finaliza cea mai revoluționară paradigmă a omenirii, care integrează mitul creștin în psihologia sa analitică! Acest deziderat a presupus pe lângă titanica muncă de cercetare de-o viață a lui Jung o fabuloasă intuire încă din tinerețe a propriei sale vieți lăuntrice! Pornind de la puterea exemplului personal, el avea să-și fundamenteze toată explorarea acestei lumi plină atât de cruzimi cât și de splendori, pe descoperirea inconștientului colectiv și a arhetipurilor! De aici și până la postularea ideei sale supreme din punct de vedere terapeutic, și anume individuația, nu a mai fost decât un pas!
Fundația amețitoarei construcții psihologice jungiene a fost, este și va fi întotdeauna VISUL și interpretarea lui! Și pentru că ”Amintiri, vise, reflecții” este singura carte pe care Jung nu a inclus-o în corpus-ul său științific, pentru că este scrisă ca o poveste, fără jargon, doar cu multă nostalgie și pasiune ce izvorăsc din inima, iată ce spune Jung în prologul cărții mele de suflet: ”… Sunt om. Dar ce înseamnă asta? Ca orice ființă, și eu am fost desprins din divinitatea infinită, dar nu mă pot compara cu nici un animal, cu nici o plantă și cu nici o piatră. Numai o ființă mitică depășește omul. Cum să aibă el atunci despre sine o părere definitivă? Omul este o desfășurare psihică, pe care el însuși n-o stăpânește – sau poate că o stăpânește, dar numai parțial.” Tocmai această gândire mitică sau mitologică identificată de Jung în inconștientul fiecărui individ precum și în inconștientul colectiv reprezintă punctul de plecare al odiseei sale către căutarea Graal-ului său sufletesc. Iată prin ce splendidă metaforă își duce gândul mai departe: ”Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. (…) Ceea ce se vede este floarea, iar aceasta dispare. Rizomul dăinuie.” Și apoi revine la resortul principal pentru care a ales să lase lumii moștenire un tip aparte de autobiografie, una foarte săracă în fapte și situații exterioare, dar care abundă în evenimente interioare: ”În fond, merită să fie povestite numai acele evenimente ale vieții mele în care lumea nepieritoare a irupt în cea efemeră. De aceea vorbesc cu precădere despre trăirile interioare. Din ele fac parte visele și închipuirile mele, care formează în același timp materia originară a muncii mele științirice” Potrivit lui Jung, în fața evenimentelor interioare, toate celelalte amintiri pălesc: călătoriile, oamenii și lucrurile înconjurătoare. Circumstanțele exterioare nu pot înlocui experiențele interioare. Sau după cum o spune însuși Maestrul: ”Eu mă pot înțelege pe mine doar prin întâmplările lăuntrice.”
Și acesta a fost doar începutul fascinantei călătorii a lui Carl Gustav Jung în abisul sufletului său! Cum tot el a descoperit arhetipul, care este un pattern de comportament mitic al omului de la originile sale imemoriale până în prezentul continuu și tocmai până în viitorul imposibil de cuprins de imaginația omenească, călătoria lui Jung este călătoria întregii omeniri! Este călătoria fiecăruia dintre noi! Sau ar trebui să fie! Din nefericire, 7 din 10 oameni nu pun deloc preț pe ceea ce se întâmplă după cortina conștiinței! Ei se raportează exclusiv la mecanismele și așa imperfecte ale conștiinței care de cele mai multe ori devine coruptă sau defectă! Și asta pentru că nu-și asumă partea ascunsă, subterană a ființei lor, care este reprezentată de oceanul inconștientului în care conștiința este doar o mică insulă! Această adevărată cutie a Pandorei tăinuiește în egală măsură tot ce este mai abject și mai sublim în sufletul omenesc! Iar inconștientul se manifestă mai ales prin vise care îndeplinesc, printre altele, roluri compensatorii sau premonitorii! Potrivit lui Jung, cine nu încearcă măcar să-și înțeleagă natura inconștientului său prin descifrarea simbolisticii viselor sale, își irosește o mare parte din viața sa interioară. Cine își ignoră universul interior și se dedică exclusiv evenimentelor exterioare, bazate doar pe cunoașterea senzorială, va pierde contactul cu ființa sa interioară iar toate stările abisale, conflictuale vor erupe violent, lăsând urme devastatoare în viața de zi cu zi! Doar cine trece prin infernul coliziunii cu inconștientul și își exorcizează demonii subterani poate, începând cu jumătatea vieții, să se apropie de paradisul împlinirii sale ca om! Potrivit lui Jung, această vârstă este cuprinsă în intervalul 35-40 de ani! Pentru el, epifania propriilor adâncimi și culmi ale sufletului său au început la incredibil de frageda vârstă de 12 ani! Nu e de mirare că atunci când l-a întâlnit pe Freud, 20 de ani mai târziu, Jung își dezvoltase deja foarte puternic acest ”al șaselea simț al inconștientului”! ”Deosebirea dintre majoritatea oamenilor și mine constă în aceea că la mine ”pereții despărțitori” sunt transparenți. Este particularitatea mea. La alții sunt adesea atât de groși încât nu văd nimic îndărătul lor – și asta-i face să creadă că acolo nu se află absolut nimic. Eu percep întrucâtva procesele ce se derulează în fundal, ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică. Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă şi nu poate trage concluzii sau nu se încrede în propriile concluzii. Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot percepe fluxul vieţii. Pesemne că a fost însuşi inconştientul. Poate că au fost visele mele avute atât de devreme. Ele mi-au determinat evoluţia de la bun început.”
Acesta a fost și unul dintre motivele care au dus la ruptura de Freud! Dincolo de faptul că părintele psihanalizei își fetișizase rolul exclusiv al teoriei sale sexuale în declanșarea nevrozelor, Freud nu putea să înțeleagă nici aspectul religios al ”libidoului” așa cum l-a reinventat Jung ca energie arhetipală care transcende evoluția omenirii. Dacă pentru bătrânul vienez, ”religiosul” reprezenta posibilitatea de a refula ”sufletescul”, tânărul elvețian vizionar vedea chiar opusul acestei relații, și anume că religia prilejuiește descoperirea sufletului! În interpretarea jungiană, religia nu este opium pentru mase, ci energie psihică. Omul modern și-a pierdut orice fior mistic, ceea ce-l face bolnav spiritual. Dar el tânjește în fiecare clipă după acest paradis pierdut, după această viață simbolică, mitică, în care să se desfășoare arhetipal asemeni strămoșilor săi! Iar această lipsă de religiozitate vie nu poate fi compensata de canoanele bisericești ori de trări habotnice, lipsite de emoție! Și aici intervine turnura fundamentală dintre gândirea psihologică a lui Jung și a celorlalți! Dacă la Freud, principalul motor era sexualitatea sau la Adler puterea (cu tot ce presupune aceasta: dorința de a avea, de a acumula, de a dobândi un statut), la Jung imboldul suprem al naturii umane este să-și regăsească armonia și împlinirea la un nivel inefabil, dincolo de spațiu și timp! Este ca diferenta dintre “a avea” si “a fi”! Freud si Adler au fost devorati de obsesia cu sexualitatea si puterea, astfel incat au condamnat omul la “a avea”! Revolutia lui Jung consta in faptul ca l-a reincarcat pe om cu energia creatoare de “a fi”! Si nu de a fi doar efemer, ci peren! “Privilegiul unei vieți constă în a deveni ceea ce ești cu adevărat!” Aceasta este probabil cea mai simplă și frumoasă definiție a procesului de individuație, miezul gândirii psihologice jungiene! Pentru detalii condimentate ezoteric si blindate cu studii de caz si cu referinte psihologice, se poate aprofunda cartea cu și despre suflet!
Acum aproape un secol, o asemenea idee părea eretica, dar ultimii 70 de ani i-au dat pe deplin dreptate lui Jung. El nu neagă influența teoriilor freudiene respective adleriene despre impactul sexualității și al puterii în viața și destinul omului, dar le subordonează principiului individuației! Concret, omul vrea să-și găsească fericirea dincolo de împlinirea sexuală pur hedonistă, de obținerea unui statut, de acapararea de bunuri material sau chiar de lăsarea în urma sa de urmași! Omul vrea să-și regăsească starea de grație, printr-un up-grade spiritual, prin atingerea unui next-level de cunoaștere supra-senzorială și prin regăsirea unei armonii și ordini așa cum le citește și închipuie în poveștile sale mitice care îi călăuzesc viața! De aceea oamenii visează cu ochii deschiși când își citesc și recitesc cărțile de suflet sau când își văd și revăd filmele care le ating o sensibilitate aparte! Jung numește această stare a stărilor numinosum! Este sinonimă cu extazul suprem al împăcării de sine! În relație cu mitul creștin este însăși mântuirea de toți demonii cotidianului superficial, care ne mănâncă sufletul pe zi ce trece! Cine are de câștigat? Consumerismul, firește! Forma și nu fondul! Trupul nu mai e demult templul sufletului, ci doar o prelungire a device-urilor tehnologice care trebuia excitata în fiecare clipă! Mintea rămâne lobotomizată de același discurs al establishment-ului reinventat constant prin tehnici de manipulare dintre ce în mai subversive, iar sufletul… Sufletul mai apare doar în expresii – fie poetice sau peiorative – nicidecum în aria de preocupări de auto-terapie a omului! Jung e de părere că orice om ar fi cu adevărat fericit, ar îmbătrini frumos și s-ar apropia de împlinire, dacă și-ar dedica măcar câteva minute pe zi sondării propriului suflet! Iar sufletul se poate explora preponderent de cei care ”au o priză bună” cu inconștientul, ca de pildă artiștii, sau orice persoană creativă care e capabilă să scoată din propria sa cutie a Pandorei imagini de o sfâșâietoare frumusețe! Pentru Fellini, de exemplu, acest procedeu a funcționat minunat, marele regizor adoptând metoda jungiană a notării viselor sale, iar rezultatele au fost adevarate capodopere!
Dar asta nu înseamnă neapărat că trebuie să fii regizor neorealist sau suprarealist ca să-ți iasă. Oricine poate încerca să-și amintească visele sau chiar să țină un jurnal al lor! Toate aceste conținuturi ale inconștientului, toate aceste proiecții ale invizibilei vieți psihice pot fi auto-gestionate în scopuri terapeutice! Mulți care l-au citit pe Jung au descoperit și efectele pozitive ale cărților sale! Iar ”Amintiri, vise, reflecții” face exact acest lucru: oferă o călăuzire înspre viața interioară care țâșnește din inconștient și apoi escaladează Everestul dezvoltării personale cu sediul în Sinele omului! Orice negare a inconștientului, orice lipsă de interes pentru viața interioară și orice neglijare a problemelor sufletului duc la nevroză sau la psihoză! Unul dintre cele mai sfâșâietoare cazuri din activitatea tânărului Jung pe când acesta activa la o clinică psihiatrică din Zurich ilustrează într-un mod crâncen un destin mutilat de o cumplită psihoză. Jung oferă acest dureros exemplu pentru a arăta impactul nimicitor pe care viața interioară neîmplinită îl poate avea asupra vieții exterioare!
O pacientă de 75 de ani era bolnavă la pat de aproape 50 de ani, moment în care fusese internată în spital. Supraviețuise întregului personal al vremii așa că nimeni nu-și mai amintea cu exactitate trista ei poveste. Bătrâna nu mai putea vorbi, nu putea consuma decât hrană lichidă sau semi-lichidă și uneori îi lua aproape două ore pentru o cană cu lapte. Când nu era ocupată cu mâncarea, tot ce făcea erau niște mișcări ciudate, ritmice, cu mâinile și cu brațele, cărora Jung nu le-a înțeles la început natura și sensul. Profund impresionat de gradul distrugerii pe care-l poate produce o boală mintală, Jung nu s-a mulțumit cu diagnosticul pus bătrânei care ajunsese studiu de caz în conferințele clinice: o formă catatonică de demență precoce (schizofrenie).
Jung simțea că lipsește ceva din puzzle-ul tragic și misterios al bătrânei cu gesturi absurde. Revăzându-i enigmaticele mișcări ritmice, Jung s-a hotărât să investigheze cazul. S-a dus la bătrâna soră-șefă a clinicii, singura careia îi fuseseră împărtășite vagi detalii despre trista poveste. Predecesoarea sorei îi povestise acesteia că aproape cu jumătate de secol în urmă, în momentul internării, pacienta colecționa pantofi. Astfel, Jung a găsit o pistă în deslușirea ițelor complicatului caz. I-a restudiat dosarul de internare și a aflat că aceasta avea niște gesture de parcă ar fi făcut cizmărie. Odinioară, cizmarii țineau pantofii între genunchi și trăgeau firele prin piele cu mișcări foarte asemănătoare. Uneori, la anumiți cizmari de la sate se mai poate vedea asta și astăzi, și-a amintit Jung.
La puțină vreme după această descoperire, pacienta a murit și fratele ei mai mare a venit pentru înmormântare. Când l-a întrebat Jung de ce i s-a îmbolnăvit sora, a aflat cu stupefacție că aceasta iubise cândva un cizmar, care, însă, dintr-un oarecare motiv nu a vrut să se însoare cu ea și că atunci ea ”o luase razna”. Concluzia lui Jung a fost una dintre cele mai amare din toată cariera sa. Mișcările de cizmar arătau identificarea ei cu omul iubit, care a durat până la moarte! Cum iubirea ei nu a fost împărtășită, iar povestea ei nu a fost știută, femeia a murit distrusă psihic și fizic, neîmplinită spiritual.
Acest caz l-a modificat structural pe Jung care și-a dat seama că orice diagnostic clinic nu-l ajută cu nimic pe pacient. Totul trebuie să pornească de la problema ”poveștii” acestuia, pentru că ea dezvăluie fundalul și suferința umană. Doar din acest moment poate începe terapia medicului. Jung pornește de la premisa sine-qua-non că înainte de toate terapeutul însuși trebuie să fie în acord cu inconștientul său și să fie măcar la jumătatea drumului către destinația finală: individuația! Totodată, acesta trebuie să fie conștient de producerea așa numitului transfer respectiv a contra-transferului psihologic care acționează bilateral în relația psihoterapeut-pacient! Și aici ajungem în zona cea mai periculoasă și întunecată a sufletului omenesc. Pentru a ajunge la culmile sale sublime, Jung a explorat mai întâi tenebrele cele mai abjecte ale sufletului. Astfel, el a postulat conceptul de umbră, care reprezintă opusul filonului luminos, al numinosului din om! Preluînd deopotrivă elemente creștine și mitologice, precum și cele din gândirea alchimistă, Jung a demonstrat că omul poartă în ADN-ul său sufletesc atât date care țin de eternul divin cât și date care izvorăsc din perpetua ispitire malefică. Cu alte cuvinte, Binele și Răul sălășluiesc în egală măsură în sufletul omului! Acolo unde Răul ajunge să predomine, se instalează nevroza iar sufletul omului ajunge să fie măcinat de îndoială și în final să fie corupt total de pornirea malefică! Această umbră care reprezintă tot ce este mai nociv și rău din cutia Pandorei sufletești trebuie întâi asumată! Negarea ei nu face decât rău pe termen lung întârziind sau sabotând de-a dreptul procesul de individuație! Jung a fost primul care și-a mărturisit cumplita sa luptă cu umbra interioară care a durat ani buni de zile, iar paginile cărții descrise aici sunt de o nebănuită putere evocatoare! Atât de intensă a fost zbaterea sa lăuntrică, atât de mult s-a consumat această luptă între Bine și Rău din sufletul lui Jung, încât în final viața lui interioară a fost la un pas de a fi spulberată! Din fericire pentru Jung, pentru psihologia modernă, pentru generațiile vremii sale dar și pentru generațiile noastre, viața lui Jung s-a încheiat cu ”happy-end”! Exemplul său a fost atât de puternic încât a născut o prietenie foarte strânsă cu unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului trecut, Hermann Hesse! Nu mai este un secret astăzi nici pentru exegeza literară și nici pentru discipolii lui Jung, că faimosul scriitor german a scris capodopera sa ”Lupul de stepă” abia după multe întâlniri cu Jung, cauzate de frecventele depresii cu accente de suicid ale lui Hesse! Nu numai că terapia a dat roade și s-a legat una dintre cele mai frumoase prietenii din istoria culturii, dar Hesse a lăsat totodată posterității o carte sfâșâietor de frumoasă care exploatează tema dualității din om, pornind de la conceptul jungian al umbrei!
Această viziune persistă după aproape un secol și a devenit marcă înregistrată nu doar în terapie, ci, mai ales, în industria media! Expresii precum ”getting along with your dark side” sunt pe toate buzele, iar filmele speculează din plin latura diabolică a omului! Un exemplu răsunător în acest sens îl constituie discursul lui Robert Downey Jr la decernarea unui premiu pentru bunul și nebunul său prieten, Mel Gibson! Pornind de la principiul vieții că ce se aseamănă se adună, după ce a reamintit publicului ipocrit de arhetipul de ”rebel fără cauză” din care fac parte el și Mel, Robert a folosit sintagma ”hugging the cactus”! Concret, Mel Gibson i-ar fi împărtășit metoda terapeutică de exorcizare a propriilor demoni, de asumare a răului lăuntric pentru ca apoi să se creeze prilejul pentru vindecare! Într-adevăr, expresia ”îmbrățișarea cactusului” are conotații puternic jungiene, drept dovadă că spiritul lui Carl Gustav își găsește ipostazieri dintre cele mai creative și în epoca instagramiană!
Și dacă tot vine vorba de perioada noastră post-modernistă și hiper-tehnicizată, nu pot să nu mă întorc la o concluzie amară psihologului elvețian. Potrivit spuselor sale, din punct de vedere tehnic suntem campioni mondiali, dar din punct de vedere psihic am rămas infantili! Aceste gânduri exprimate de Jung acum mai bine de jumătatea de veac conțin încă un adevăr trist și periculos! El susține că e de-a dreptul grotesc faptul că putem zbura pe lună și scinda atomul, dar încă nu putem privi cu adevărat în sufletul nostru pentru a percepe semnalele pe care le primim acolo, noapte de noapte, prin intermediul viselor noastre. Una dintre cele mai importante lecții de viață a lui Jung este următoarea: vindecarea nu vine din dulapul de medicamente, ci vine din interior! Acest lucru este valabil deopotrivă pentru fiecare individ în parte, pentru toată societatea și pentru înreaga omenire! Mai departe – continuă Jung – toate catastrofele din jurul nostru sunt rezultatul dezastrelor noastre interioare. Dincolo de orice exprimare ipocrită de tip manifest politic ambalată în slogane publicitar-umanitare, Jung credea că lumea întreabă poate deveni mai bună și mai curată cu o singură condiție: fiecare să dea cu mătura în fața propriei sale case!
Iar ”casa sufletului” poate fi îngrijită cum nu se poate mai bine de către oricine își însușește câtuși de puțin două-trei sfaturi ale bunului, bătrânului și nemuritorului (sic) Carl Gustav JUNG! Firește că profanului îi poate părea foarte ciudat faptul că religia și psihologia pot fi prezente pe atâtea același pagini în una și aceeași carte! Dar ce carte… ”Amintiri, vise, reflecții”, filele se întorc singure, iar fiecare aduce o nouă revelație! Firește, pentru aceasta trebuie să ai o gândire foarte liberă și ”pereții despărțitori” foarte transparenți, măcar pe sfert pe cât îi avea simpaticul șaman al psihologiei moderne! ”Ceea ce-i leagă pe toți oamenii din toate timpurile și din toate continentele este miezul religios al existenței noastre! Concret: fiecare om are un suflet. Religia și psihologia nu sunt unul și același lucrul, dar amândurora le pasă de sufletul omenesc”! Unul dintre cele mai frumoase exemple ale cărții despre nevoia de credință și de apartenență la o lume mistică îi are în prim plan pe indienii pueblo cărora Jung le-a cercetat comportamentul, visele și filosofia de viață! Iar pentru aceștia, viața exterioară reprezintă o foarte mică parte din existență! La ei predomină, viața interioară, viața simbolică! Acolo, în New Mexico, Jung a avut parte de una dintre cele mai puternice revelații din viața lui, după ce s-a întreținut cu una dintre căpeteniile tribului. Bulversat de faptul că americanii vor să le interzică religia, acest indian pueblo a răbufnit: ”Doar suntem un popor, a spus el, care locuiește pe acoperișul lumii, suntem fiii soarelui-tată și cu religia noastră îl ajutăm zilnic pe tatăl nostru să se ridice pe cer și să-l străbată. Nu facem asta numai pentru noi, ci pentru întreaga lume. Dacă nu ne mai putem practica religia, în zece ani soarele nu va mai răsări. Atunci va fi noapte pentru totdeauna.” Un om fără gândire mitică și care s-ar raporta exclusiv la viața sa exterioară, modernă, urbană, tehnicizată și consumeristă ar fi clasat această afirmație a căpeteniei pueblo la capitolul ”blândă nebunie”! Nu însă și Jung care a realizat, astfel, că acești oameni se trezesc în fiecare dimineață cu un scop suprem cu un sens adânc al vieții lor interioare: și anume să facă soarele-tată să răsară, și nu numai pentru ei, ci pentru întreaga lume! Or noi, în viața noastră banală, înrobiți de bani și dead-line-uri, nu mai știm să ne bucurăm de un sentiment al apartenenței la o lume superioară, magică! Noi nu știm ce căutăm, vânăm iluzii, călătorim în jurul lumii și tot nu găsim sensul adevărat al existenței! Pe când, un indian pueblo, care trăiește ca acum 1000 de ani și care pare ridicol în ochii omului modern plin de gadget-uri dar golit de suflet, este mai împlinit decât noi toți care citim aceste rânduri la un loc! Noi când am făcut ultima oară soarele să răsară pentru cineva? Sau măcar pentru noi!
În final, Jung se reîntoarce la principala temă a operei și gândirii sale, care l-a preocupat cu o pasiune fără limite mai ales în ultima parte a existenței sale: relația dintre Dumnezeu și Iubire! Cum în termeni jungieni, Dumnezeu reprezintă arhetipul suprem – imago Dei fiind întipărită în sufletul omului și având, implicit, o relație contradictorie cu inconștientul – iubirea este ipostazierea supremă a acestui arhetip. Pornind de la vorba sfântului Ioan cum că ”Dumnezeu este iubire”, Jung admite că atât experiența sa medicală cât și propria viață ” m-au pus neîncetat față în față cu problema iubirii, dar n-am fost niciodată capabil să dau o explicație valabilă.” Iubirea, al cărei domeniu de acțiune se întinde de la abisurile tenebroase ale infernului până la spațiile nesfârșite ale cerului, reprezintă un paradox în sine. ”Eros este un kosmogonos, iar noi suntem în sensul cel mai profund victimele sau mijloacele și instrumentele ”iubirii” cosmogonice”, continuă Jung. Cum și la Dante iubirea este cea care mișcă sorii și toate celelalte stele, așa și la Jung.
”Iubirea este unul dintre cele mai puternice motoare ale activităților omenești. Ne-o reprezentăm ca fiind divină, și pe bună dreptate îi dăm acest nume, căci puterea absolută a psihismului a fost denumită, dintotdeauna, Dumnezeu!” Mi-l și închipui pe Jung rostind și scriind aceste cuvinte, în ultimul an de viață, trăgând tacticos din pipă în compania ultimului său mare prieten, Mircea Eliade! Cei doi inițiați au fost și vor rămâne printre foarte puținii inițiați care au avut privilegiul acestei revelații prin trăire nemijlocită!
Dar de aici începe o altă poveste! Prietenia dintre foarte bătrânul Jung și Eliade cel trecut de tinerețe care intra în faza maturizării sale atât ca om cât și ca mare creator poate fi explorată în alte cărți! Și chiar în cel puțin două poze faimoase înfățișându-i pe cei doi gânditori care se găsesc pe internet! Unde cei care vor să-l vadă pe Jung în documentare, filmulețe și interviuri de rară valoare și să-i audă vocea hipnotică, din altă lume, pot s-o facă oricând! Una dintre cele mai faimoase secvențe o să vă facă să vă imaginați starea de spirit a lui Jung când a scris această carte periculos de minunată: ”Amintiri, vise reflecții”! Întrebat de către reporterul BBC la finalul interviului dacă domnia sa crede în Dumnezeu… Jung zâmbește și replică după cum urmează: ”Difficult to answer. I don’t need to believe. I know.”
