Povestind despre “Zaraza” cu Andrei Ruse

M-am întîlnit cu Andrei Ruse într-o frumoasă zi de vară pentru un interviu ce avea să dureze cîteva ore bune și pe care, din diverse motive, îl public abia acum. Interviul s-a transformat într-o discuție luuuungă, care mi-a mers „a casa sufletului”. Am vorbit despre Bucureștiul de altădată, despre niște vremuri cu care empatizez foarte mult și în timpul cărora sînt convinsă că am trăit cîndva. Cu sinceritate spun că am fost foarte emoționată la gîndul unui interviu față în față cu autorul, avînd în vedere că pentru mine „Zaraza” a fost revelația anului 2014 în materie de cărți. Andrei Ruse m-a sfătuit să n-am nicio emoție în ceea ce-l privește, pentru că o să mă conving – a spus el – că nu e altceva decît un puști banal. Dați-mi voie să vă spun că Andrei Ruse poate fi numit în multe feluri, numai banal nu. Andrei e un companion pe cinste, care povestește învolburat, fără să fie zgîrcit la detalii, care rîde cu sinceritate și te face să te simți ca și cînd l-ai cunoaște de cînd lumea. În primul rînd, vreau să spun că mi-a plăcut foarte mult faptul că a fost punctual. Deși ajunsesem la întîlnire cu un sfert de oră înainte față de ora fixată și îmi făceam griji că n-o să am ce face pînă vine el, Andrei Ruse era deja acolo cînd am ajuns eu. M-a întîmpinat un om sincer, prietenos, cu ochi luminoși, cu rîs molipsitor, care m-a făcut să uit de emoții și să mă simt în largul meu. Curînd interviul nostru s-a transformat într-o discuție ca-ntre prieteni din care am aflat lucruri cît să umplu cîteva zeci de pagini (fără să exagerez).

Am întrebat toate cîte mi-au trecut prin cap și toate cîte aș fi vrut să le aflu, iar la toate întrebările mele, scriitorul Andrei Ruse a răspuns cu aceeași răbdare cu care a făcut-o la prima dintre ele. A fost o discuție de la care nu aș mai fi plecat și, de fapt, nici n-am făcut-o prea devreme. La final, am acceptat invitația lui de a rămîne să cunosc echipa Hyperliteratura, o echipa de tineri simpatici și entuziaști reunită la o „ședință de sumar” la care puneau la cale materialele pentru perioada următoare și se delectau cu bere.

M-am simțit foarte bine alături de ei și le mulțumesc încă o dată pentru primire. Iar lui Andrei îi mulțumesc pentru toată răbdarea și toate informațiile interesante pe care mi le-a povestit din bucătăria scrisului la „Zaraza”.

Dacă nu ai citit încă ZARAZA, o poți comanda de AICI!

Cărți cu suflet: În primul rînd, multumesc foarte mult că ai acceptat să facem acest interviu și să vorbim despre “Zaraza”.

Andrei Ruse: Eu multumesc, eu mă bucur foarte mult cînd cineva citește cartea și după aia scrie despre ea, cam asta e singura modalitate de promovare a unei cărți.

Carti cu suflet: Multumesc frumos. O să încep prin a te întreba cum s-a produs trecerea de la abordarea unor subiecte la zi, cît se poate de contemporane, la “Zaraza”, un subiect din alte vremuri?

Andrei Ruse: N-a fost neaparat un subiect din alte vremuri. Pînă la urma subiectul a venit la mine, eu l-am simțit și cam așa s-au petrecut lucrurile. De ceva timp căutam să vin cu ceva nou. Prima carte pe care am scris-o, mai mult așa un teenage literature, am scris-o la 22 de ani. Dacă aș fi scris la 22 de ani roman istoric, cred că aveam probleme. (rîde).

Eu sînt genul de autor care caută, cu fiecare carte a sa, să se reinventeze complet, ca stil, ca subiecte, ca tot.. Într-un fel, în carti, îmi și exorcizez unele idei, pe care apoi le schimb. Îmi place să pun în gură personajelor lucruri cu care după o lună de zile nici nu mai sînt de acord. Si, cam de vreo trei ani încoace, să zic, tot căutam un subiect mai mare, cu implicatii mai mari, cu un conflict mai adînc, mă apucasem de tot felul de experiemente, lucram foarte mult la tehnică, am făcut o trecere de la persoana I-îi la a III-a – bine astea sînt detalii din bucătăria scrisului – și tot lucram la chestia asta. Nu mă gîndisem să abordez o tema istorică niciodată și nici nu știu dacă o să mai fac asta vreodată, deși mi-a plăcut foarte mult aventura asta. Nu știu dacă o să mai fiu pregatit încă vreo doi ani sau unul sau cît o fi, pentru că această aventură a fost fascinantă și epuizantă totodată. Și, ca să revin… La un moment dat, efectiv, căutînd să-i povestesc cuiva despre Zaraza, am început să caut informații. Că așa a pornit totul. Am început să investighez pentru că și eu, ca majoritatea oamenilor probabil, stiam doar legenda aceea lui Cărtărescu. Ei bine, eu nu credeam că e numai a lui Cărtărescu. Știam oricum că e și ceva din folclor păstrat acolo. Numai că nu am găsit nimic, efectiv nu am găsit nici o altă sursă, în afara poveștii lui Cărtărescu. Si atunci mi-am zis: ”Mă, nu se poate să fie doar atît, asta e povestea literaturizată!” Și atunci am început să sap un pic mai mult. L-am descoperit în prima seară pe Ion Pribeagu, autorul versurilor, am început să sap un pic în viața lui Cristian Vasile. Am citit așa un fel de rezumat pe Wikipedia, cîteva articole. Mi-am facut o idee, evident vagă pentru ce a fost apoi, dar mi-a plăcut foarte mult. Mi-a plăcut foarte mult viața lui. În următoarea zi l-am descoperit pe Ion Fernic, apoi am început să caut locațiile unde a cîntat. Și, ușor-ușor, într-o săptămînă eram implicat în povestea asta. Ți-am zis, pornind de la faptul de a povesti cuiva… Și cînd mi-am dat seama peste ce subiect am dat, am avut la un moment dat un declic, am vizualizat așa un roman, cu Cristian Vasile, cum pornește el la Răcari, (in paranteză fiind spus, căutasem Racariul foarte mult, locul original unde a început totul), am vizualizat cum apare Pribeagu, cum apare Fernic, apoi ar putea apărea Mircea Eliade, ar putea să apară Maria Tănase și cîte și mai cîte alte personalități. Ei bine, cînd mi-am făcut așa o idee, am zis că pur și simplu nu pot să ratez un altfel de subiect și atunci a venit exact cartea pe care mi-o doream eu. Mi-am dat seama că această carte are o poveste de dragoste, are o poveste de viață, are o poveste a artistului, condiția artistului, are o schimbare istorică. Pentru că asta a fost o mare provocare pentru mine, să pot scrie despre schimbarea regimurilor, tratarea regimului istoric din anii ‘30, tratarea celui de-al Doilea Război Mondial și toate schimbările de după. Mi-am dat seama că acest roman ar avea de toate și atunci mi-am zis: ok, asta e, deci clar, de asta mă apuc, numai că am zis, trebuie să scriu un capitol, doua, să văd dacă și pot să duc romanul ăsta pînă la capăt. Eu aveam doar experiența a două romane, unul despre o puștoaică cu cancer și unul cu și despre droguri. Primul capitol al „Zarazei” l-am scris într-o seară, am avut așa o poftă de scris increibilă! A rămas cam identic cu cel din carte, cu cîteva mici corecturi, cu cîteva mici adăugiri. După ce l-am scris, l-am tot recitit. Sînt cel mai mare critic al meu, ok, poate în momentul în care scriu, poate atunci sînt cît de cît mulțumit, dar a doua zi… Îmi dau peste cap, îmi dau peste mînă. A doua zi am tot recitit, am căutat să-mi dau peste picior și…

Cărti cu suflet: Si nu aveai ce…

Andrei Ruse: Aveam cîteva chestii, dar erau chestii mici, care puteau fi modificate. Am simțit că am intrat puțin în atmosferă, am simțit că efectiv dialogurile începeau să curgă, nici n-am lucrat foarte mult la ele. S-a creat imediat un atașament emoțional. Și de atunci… cam asta e. Dar nu mi-am programat să apar. Cum nici acum nu-mi programez, la următorul proiect. Lumea mă tot întreabă ce o să mai vină. Nu știu… și eu caut cu disperare, după ce am terminat o carte, am încă nevoia asta de a scrie….

Cărti cu suflet: Chiar am citit de curînd o carte cu un personaj care era scriitor si care scrisese o carte de mare succes, dar s-a trezit că imediat după apariția ei, oamenii au reînceput să-l întrebe cum va arăta următoarea lui carte. Iar omul era exasperat. Nici nu apucase să se bucure de succesul primei cărți, de puțină liniște, că cititorii așteptau deja alta carte. Părerea mea e că e foarte greu ca după ce ai scris o carte de succes să poți veni imediat cu o altă carte uluitoare. Mai ales că ți-ai creat singur niște standarde…

Andrei Ruse: Așa e, și pentru mine e foarte greu, de-abia a trecut juma’ de an. În primele luni n-am putut nici să mai deschid pagina de word să scriu măcar un articol, la revistele cu care mai colaborez, da-apăi să scriu altă carte… Acum, într-adevăr, mă bate gîndul. Pentru un scriitor e important să vina subiectul, subiectul acela. Că așa, subiecte sînt o grămadă, dar subiectul pe care simți că trebuie să-l scrii, din care poți să faci o carte mișto.

Cărti cu suflet: Spuneai că structura romanului „Zaraza” s-a modificat de mai multe ori pe parcursul scriiturii. De ce, cum?

Andrei Ruse: Da. Pentru că evident eu am început să scriu la carte, ti-am zis, scriind într-o noapte, avînd anumite informații, iar apoi toată partea de documentare m-a pus în fața multor situații. Stai că lucrurile nu sînt chiar așa, mi-am zis! Începusem chiar povestea altfel, personajul feminin avea un rol mult mai important, cel care apare în primul capitol, multă lume chiar îi spune Zaraza, de fapt e un motiv ca să nu desfiiintez mitul pînă la urmă și să creez o poveste în spate care putea fi oricînd adevărată. Da, au fost schimbări de structură. Lucrul care a schimbat însă complet nu neaparat structura cărții, cît viziunea mea supra personajului Cristian Vasile, a fost momentul în care am înțeles două lucruri importante: unu – ce anume l-a motivat pe el să vrea să fie tot timpul pe locul întâi, să fie cel mai mare, cel mai bun, de unde chestia asta. Și aici am cercetat, cred că am stat luni de zile pe jurnale, citind despre copilăria lui, copilăria lui povestită de fratele lui, există tot felul de documente, există cartea lui Nicu Teodorescu care e foarte bună. Și apoi, am modificat cînd am înțeles impactul pe care l-a avut moartea tatălui său. Deja mi-am dat seama că… ok, ăsta e un punct cheie si de aici trebuie pornit. A apărut și acel flashbeck din carte, care probabil nu ar fi apărut dacă nu aș fi citit despre toate aceste lucruri. Și apoi a venit momentul, terminasem partea de documentare, mă apucasem efectiv numai de scris. Îmi mai făceam așa niște fișe de personaje, dar, la Fernic, de exemplu, aveam pagini întregi. În mare aveam tot subiectul schițat, știam exact unde să duc, ce o să se întîmple. Numai că atunci am aflat de povestea mormîntului, fără cruce, pe care Cristian Vasile nu și-a dorit-o. Și atunci cînd am aflat că la sfîrșitul vieții a renunțat la tot, altfel am avut viziunea supra cărții. Și au mai fost tot felul de momente în care, scriind, am modificat din mers. De exemplu, moartea lui Fernic, pe care am reusit să-l mai păstrez în roman chiar și după moartea lui. Asta mi-a venit efectiv spontan, în timp ce scriam. A fost o chestie chiar haioasă. Scriam despre moartea lui Fernic, eram la Timișoara, scriam numai noaptea, era o liniște solemnă. Era așa începutul iernii, stăteam cu geamul deschis, pentru că fumez foarte mult cînd scriu, era așa un pic racoare si scriam despre moartea lui Fernic. Cristian Vasile o lua razna și la un moment dat a scîrțâit geamul și m-am speriat foarte tare. Eram chiar băgat acolo în carte și am tresărit tare de tot. Atunci mi-a venit ideea cu stafia, zic ”măi, Fernic trebuie să fie stafie…” (rîde). Evident, îți trec prin cap 7000 de trăsnăi, cînd scrii, dar pe-asta cu stafia lui Fernic am analizat-o și chiar cred că pînă la urmă a fost bună alegerea! (rîde). Deci, de-aia zic! S-au schimbat întîmplările și structura cărții – astea majore – în funcție de ce mai descopeream și apoi, la fiecare capitol, în momentul cînd l-am scris, îmi mai venea o idee, apoi o alta. Am încercat în fel și chip, pe unele le-am păstrat, pe altele le-am șters. La ce nu mi-a plăcut cum a ieșit, am renunțat. Au fost și tentative eșuate – nu multe – pentru că în principiu, cam tot ce am scris a și rămas.

Cărti cu suflet: Procesul ăsta al documentării mie mi se pare unul extrem de greu, extrem de anevoios. Și apoi mai e o problemă: cum știi în ce direcție s-o iei să nu te pierzi în foarte multe informații, detalii. Cum știi încotro s-o apuci și ce să faci?

Andrei Ruse: Nu cred că stii niciodată. Nu, la un moment dat avem atîtea informații! Credeam că mă sufoc în ele. Mai ales la început, cînd erau atîtea căi. Cum faci? Le urmezi efectiv pe toate, apoi ușor – ușor, începi să faci trierea informațiilor. Se zice că atunci cînd dai o știre trebuie să o verifici din trei surse, nu? Parcă așa se spune. Ei bine, așa am făcut și eu. Atunci cînd am aflat o chestie din trei surse, le-am anulat pe celălalte și m-am ținut de ceea ce am aflat. E adevărat că pe parcurs am auzit tot felul de povestiri, am întîlnit tot felul de bătrîni care voiau să mă ducă la mormîntul Zarazei, încercînd să mă convingă că a existat cu adevărat. După jumătate de an de documentare, eu eram deja ferm convins că nu a existat, nu mai aveam nici o îndoială în acest sens. Evident a fost probabil o poveste a acelor timpuri, născocită de oameni, pornind de la un sîmbure de adevăr. Cînd un domn a încercat din răsputeri să mă convingă că Zaraza a existat și că știe și unde a fost înmormîntată, atunci m-am ridicat, am zis că plătesc eu taxiul, plătesc eu tot, numai să mă ducă să văd cu ochii mei. Abia atunci, domnul respectiv a început să se bîlbîie, ”ăăă, stai că nu mai știu”, a început să dea înapoi. Fiecare povestitor a vrut să mai împopoțoneze cu ceva povestea lui Cristian Vasile și a Zarazei, astfel că a trebuit să trec prin valul ăsta de informații, foarte multe false, să iau din ele doar ce era adevarat. M-am văzut o dată și cu Florin Piersic care îmi povestea că l-a întîlnit pe Cristian Vasile și însuși regele Carol I arunca bani pe masă! Păi nu, nu avea cum – m-am gîndit eu – după date istorice, chiar n-ar fi avut cum! (rîde). Asta a fost bătaia, asta a fost marea provocare, să pun datele cap la cap. Pentru că din toate documentele citite, nu prea aveam date. Din toate documentările mele mai aveam actiuni, mai aveam povestiri, dar nu aveam date. Spre exemplu, nu am avut data anului nici cînd a urcat prima dată pe scenă, nu am avut datele nici cînd s-a mutat dintr-o parte în alta, din crîșmă în crîșmă. Aici a fost bătălia pentru mine, care a durat cam un an de zile, să găsesc anii exacți. Pe unii i-am dedus, tăind, calculînd. Dacă cu un an în urmă a făcut asta, înseamnă că atunci a făcut ailaltă, m-am inspirat din interviurile cu el, din tot felul de lucruri. De exemplu, m-au ajutat foarte mult discografiile făcute de colecționari. Care au reușit să adune toate piesele, punîndu-le ordonat pe ani și atunci, avînd anii pieselor, mi-a fost mai ușor. De exemplu, calculam, dacă el cînta într-un restaurant și scosese nu stiu ce piesă, înseamnă că era în acel an, și tot așa îmi dădeam seama că se întîmpla într-un anume an, și nu în altul. Și apoi, evident, din tot amalgamul de informații am început să mă duc țintă, pe anumite personaje, anumite întîmplări, dar la început trebuie să recunosc, a fost haotic. Îmi făcusem un time-line pe perete, cu creionul ca pe Facebook, dar pe verticală, pe fiecare an, lăsînd spațiu mare unde să pot completa cu tot ce s-a întîmplat important în lume, și apoi în Romania, ca să am imaginea de ansamblu. Completam cu tot ceea ce se întîmplase semnificativ în lume, ce filme scosese Chaplin în ‘31, ce cinematografe erau în București sau ce piese de teatru se jucau, ce actori erau, puneam acolo tot felul de informații care nu au apărut în carte – nici nu era nevoie – ca să cunosc tot contextul și să pot scrie despre vîrful icebergului. După ce am scris cartea, instinctul meu a fost să arunc absolut tot ce am cules, tot ce am scris, însă logodnica mea a spus ”nu, nu arunci nimic, le păstrezi”. Și bine am făcut că le-am păstrat. Chiar luna trecută am avut nevoie de ceva din arhivă și m-am bucurat mult că le-am pastrat. Dar ca să revin la întrebarea ta, să nu o mai lungesc foarte mult, trebuie să spun că la început eram total exasperat. Pentru că mă duceam să caut un local și găseam povestea a trei străzi. A fost vai de capul meu, stateam efectiv cîte două saptămîni pentru un local. De-aia a și durat așa de mult apariția ei. Scrisul propriu-zis, după ce am adunat toate informațiile – a durat în jur de patru luni, să zic așa, mult a durat documentarea!

Cărti cu suflet: Eu am apreciat foarte mult la romanul tău că ai reușit să păstezi tonalitatea, ritmul. Romanul nu are urcușuri și coborîșuri de scriere, e foarte fluid și, în plus, e foarte puternic la nivel vizual, auditiv.

Andrei Ruse: Cred că a contat și faptul că asta e a treia cartea a mea, aveam ceva experiență și știam exact ce am ratat în primele mele romane, și anume exact chestia asta de linearitate, de care spuneai și tu. Știu că cel puțin primul meu roman oscilează foarte mult ca tonalitate și linearitate. Pentru că, într-adevăr, trebuie să ai experiență să-ti ții actiunea și personajele în frîu, să duci cartea unde vrei tu. Aici, la „Zaraza”, am simțit, am știut de la început unde vreau să ajung și chiar dacă uneori îmi venea să mă duc să spun multe alte lucruri, să ies din linearitatea romanului, știam că trebuie să duc povestea pînă la capăt pentru că avea finalul ăla pe care l-am vizualizat de cînd am început cartea, cu ultima lui reprezentație și impactul acela emoțional. Și atunci, cum să zic, m-am calmat de multe ori… (rîde)

Cărti cu suflet: Cartea ta e o carte biografică, e roman istoric, e un roman? Tu unde l-ai încadra? După părerea mea, e puțin din toate.

Andrei Ruse: A fost o mare dezbatere pe tema asta. O dezbatere de canoane literare, însă pe mine nu prea mă interesează lucrurile astea. Se spune că e și roman politic. S-a spus că e și roman politic, că e despre o lume care trece de la democrație la dictatură, o democrație oricum foarte fragilă, iar atitudinea lui Cristian Vasile este un act politic. A mai fost numit și roman biografic romanțat. Biografie ficționalizată. Nu stiu exact unde l-aș încadra. Eu nu văd cartea ca pe o biografie, deși am respectat datele, eu o văd ca pe o poveste. Efectiv ca pe o poveste, cu de toate, cu prietenie în primul rînd, cu poveste de dragoste, cu orgolii, cu toate nebuniile vietii. De-aia mi-a și plăcut Cristian Vasile atît de mult. Toată lumea mă întreabă: de ce Cristian Vasile?

Cărti cu suflet: O să te întreb și eu…

Andrei Ruse: Pentru că a avut de toate. Cînd am descoperit viața lui am fost atît de impresionat! Nu știu ce nu a facut omul asta! Iar reacțiile lui au fost atît de ok, pe tot parcursul vieții, iar faptul că a reușit să rămînă un tip atît de simplu pe mine m-a cucerit definitiv.

Cărti cu suflet: Se vede ca ai ajuns să-ți iubești personajul foarte mult…

Andrei Ruse: Uite de-aia nu pot eu să spun că e roman biografic, deoarece biografia e așa mai rece, chiar dacă e roman. Însă eu nu, eu mi-am declarat iubirea pentru el din prima, chiar din dedicația cărtii.

Cărti cu suflet: Spuneai într-un interviu că ai descoperit în el un model. Care sînt lucrurile care ți-au plăcut la el cel mai mult. Mi-ai povestit deja un pic mai devreme.

Andrei Ruse: În primul rînd mi-a plăcut dorința aia nebună a lui de a fi cel mai bun și care totodată nu a venit cu un orgoliu nesfîrșit, a venit desigur, cu un stil de viață foarte boem, foarte aventuros, era normal, era un artist pînă la urmă, un artist foarte, foarte cunoscut. Însă mi-a plăcut mult dorința lui de a lupta continuu. Eu cînd cercetam și vedeam că era deja celebru, cucerise Bucurestiul, era invitat la Paris și el încă mai căuta să se perfecționeze, să mai vadă ceva la o silabă, la un vers, nu aveam cum să nu fiu impresionat. De asemenea, m-a impresionat cum s-a dus el în 1937 la Paris – și chestia aia e chiar pe bune, am găsit într-un interviu, am luat și citatele, de altfel le-am și pus în carte – să vadă, să cunoască istoria tangoului! Păi la ce-ți mai trebuie cînd tu ești atît de bun în ceea ce faci? Ei bine, nu, el s-a dus acolo să vadă cu ochii lui! Și mi-a mai plăcut foarte mult faptul că a fost și inovator! Mie-mi plac artiștii inovatori. Ei bine, aia era și perioada lui Chaplin. Sînt îndrăgostit de Chaplin. Și cumva l-am asemuit pe Cristian Vasile lui Chaplin. Să faci ce-a făcut Cristian Vasile în România nu mi se pare puțin lucru! El nu a fost inovator în sensul concret al cuvîntului. Pentru că, dacă stai să analizezi, foarte multe piese erau preluate, dar să faci chestia aia în România atunci, asta era chiar inovator. Practic el a pus bazele unei industrii. Bine, nu numai el, dar el în primul rînd, alături desigur de Zavaidoc, Moscopol, John, Ionel. Îți trebuie curaj, un curaj nebun, spirit inovator să faci ce a făcut el în acele vremuri. Iar felul în care a rezistat și felul în care a știut să decadă, mi-au plăcut și le-am apreciat foarte mult. Faptul că a luptat pînă la sfîrșit, iar cînd a renunțat, a renunțat de tot, a renunțat ștergîndu-se din isotrie. Chestia asta mie mi se pare groaznică, groaznică. Să ajungi la o notorietate atît de mare și apoi să te ștergi din istorie! Să nu pui tu o cruce la mormînt! Numele tău să nu mai existe! Omul ăla chiar a suferit pentru toate lucrurile în care a crezut. L-am îndrăgit foarte mult și emoția asta pe care el mi-a dat-o a reușit să mă țină și pe mine să duc romanul pînă la capăt. Pentru că nu e ușor. Ai multe momente în care zici: gata! Trecuse un an de zile și eu aveam doar două capitole scrise, acela primul pe care îl scrisem în prima seară și încă unul. Atunci mi-am zis, eu nu știu cînd o să termin cartea asta! Mă gîndeam că o să o termin prin 2016. Asta a fost si o „vină” a editurii mele, vină în ghilimele. Editorul meu, Lucian Teodorovici, după ce a citit primul capitol – i l-am dat să mă consult – mi-a pus imediat contractul în față și a zis că o scoatem în 2013. Și atunci m-am și ambiționat. N-am respectat dead-line-ul, am scos-o în 2014, dar cred că dacă era după mine și nu aveam contractul ăla, ieșea în 2016. Cred că mă mai lungeam. Mă gîndisem inclusiv să scot o carte de 800 de pagini inițial. Eu așa am gîndit Zaraza și am zis, ei bine, dacă tot te trimit într-o aventură, atunci să ai o aventură adevărată, să ai timp să te plictisești. Cred că mi-am dorit să reușesc să scriu pasaje în care să plictisesc cititorul, dar nu la modul ăla de a ajunge să închidă cartea. Să nu-i dau nici o acțiune, dar îl fac să citească de drag despre starea din acea vreme.

Cărti cu suflet: Mie mi se pare că ai reușit lucrul ăsta și în cele 400 de pagini. Adică ai reușit să redai un București viu, în care cititorul să se piardă pe străduțe, să petreacă timp în cîrciumi, să respire Bucureștiul în diverse anotimpuri, perioade istorice.

Andrei Ruse: La sfîrșit, cînd am terminat cartea, mi-am dat seama că dacă depășesc cele 400 de pagini, nu va fi ok. Pentru că, asta e povestea, aici trebuie să se termine. Pînă la urmă trebuia un pic și comercializată într-un fel, altfel riscam să fac un documentar. (rîde)

Cărti cu suflet: Ai avut îndoieli, temeri, că nu vei reuși s-o scrii pe măsura personajului, că nu-ți va reuși exact cum ți-ai fi dorit să fie?

Andrei Ruse: Da, dar asta a fost la început. În momentul cînd am descoperit mormîntul lui Cristian Vasile pe care mai nimeni nu-l știe și apoi cînd am aflat ce a spus el, cu cuvintele lui, că cine vrea să mă caute mă va găsi, altfel n-are sens, aceste lucruri m-au facut să mă simt într-un fel special, că am ajuns pînă acolo. În clipa în care am văzut mormîntul, nu am avut nici un fel de emoție. Eram la Sibiu și, în mod curios, n-am avut nici un fel de tresărire, am văzut un petec de pămînt. Seara însă, n-am putut să dorm deloc, mi-am pus numai piesele lui și am simțit că am ajuns la un nivel de conexiune cu personajul meu. Nu pot să-ți descriu în cuvinte. Am simțit că eu trebuie să fac acest lucru și că doar eu pot să-l fac exact așa cum trebuie.

Cărti cu suflet: Spuneai undeva că ai simțit că această carte te cheamă la ea.

Andrei Ruse: Da, da și să știi că lucrurile astea s-au confirmat. Adică unele lucruri de ficțiune inventate de mine am constatat ulterior că s-au adeverit toate, absolut toate. Cînd am discutat cu urmașii Radei Moldovan, am rămas extrem de surprins că inclusiv poreclele pe care le avea, inclusiv certurile cu unele personaje pe care le-am intuit, expresiile, ticurile verbale pe care eu i le-am atribuit personajului, mi s-a certificat că erau ale lui. De-aia zic, cînd am simțit acel nivel de conexiune și l-am simțit foarte puternic, mi-a fost foarte clar că fac bine ceea ce fac. Faptul că tot ceea ce am inventat eu avea de fapt legătură cu personajul real, atunci mi-am dat seama că am înțeles personajul. Și mai e ceva, simțeam cumva că personajul e în spate și mă ghidează și nu mă va lăsa să derapez, adică dacă va fi să încep să mă depărtez de ce e important sau să merg într-o direcție greșită, simțeam cumva că ceva o să se întîmple, o să se stingă lumina dacă o sa scriu aiurea, ceva o să mă atenționeze. (rîde). Simțeam că personajul nu mă va lăsa s-o dau în bară. Ultima jumătate a romanului, partea doua am scris-o fără oprire, scriam în fiecare zi 4-5 ore, fără oprire, eram sigur pe mine, știam cum o să iasă, era totul perfect. Dar la început, în primele luni, evident, am avut toate îndoielile din lume. Ți-am și spus, nu știam dacă o să pot duce subiectul, de aceea mi-am zis să scriu întîi primul capitol, apoi al doilea, să vedem cum merge, iar dacă nu merge, mai bine nu mă mai apuc. De ce să stric eu subiectul, cînd e o poveste așa de frumoasă, de ce să o stric eu doar ca să-mi pun o carte în CV?

Cărti cu suflet: Cît de greu e să faci niște dialoguri pe care să le pui în gura unor personaje despre care știi că au fost reale?

Andrei Ruse: Nu m-am gîndit la ele ca fiind reale, ăsta-i secretul. Îmi făceam și am și acum păstrate, fișele personajelor. De exemplu, unul dintre momentele cheie din roman și unul care a generat foarte multe discuții este dialogul dintre Cristian Vasile și Mircea Eliade. Foarte multă lume mi-a sărit în cap, cum că Mircea Eliade nu era așa, că în anii ăia nu ajunsese nu știu cum și am zis… ok! Însă, pentru a scrie acel dialog, eu am citit 3 cărți și am stat 4 luni la construcția lui ca să-l creez, bine nu am scris zi de zi doar la dialogul ăla, dar el s-a generat replică cu replică timp de 4 luni, citind ”Jurnalul” lui Mihail Sebastian, citind jurnalul lui Mircea Eliade, văzînd ce reieșea din articolele vremii. Adică am stat să înțeleg punctul de vedere al fiecărui personaj. Eu nu am dat în Mircea Eliade, eu am încercat să redau punctul lui de vedere în care el credea foarte tare. Și l-am și motivat. Adică Mircea Eliade, dintr-un anume punct de vedere are și dreptate în ce spune. La asta am și lucrat foarte mult. Să nu țin cont de personajele mele preferate, să le pun într-o lumină mai proastă sau mai bună, ci să le las așa cum sînt ele, să respire și să încerc să le creez din sentimentul pe care mi l-au dat ele mie. La fel, am citit despre Fernic, de exemplu, cu nebunia aia a lui și am înțeles bine personajul, dar pentru toate astea m-am documentat foarte mult, am stat foarte mult prin arhive, am ascultat relatări, am citit cărțile de jurnal ale lui Fernic, am citit documentațiile de la aviație, piese de teatru din care mi-am dat seama ce fel de om era. La fel și la Cristian Vasile, am citit toate interviurile, de după perioada de decădere. Și toate aceste informații s-au legat. Repet, în momentul în care mă așezam la pagină, ele erau personaj, deci ele nu erau Cristian Vasile, nu erau Fernic, erau personaje, altfel cred că m-aș fi blocat. Erau niște personaje care puteau face cam orice. După partea de documentare, trasam liniile după care ele puteau să meargă. Eu sînt fascinat de construcția personajelor. Imi place foarte mult chestia asta, deci pot să zic că e partea din roman pe care mi-a plăcut cel mai mult s-o fac, să-l recreez pe Vasile, pe fratele lui. Sînt nebun, de exemplu, urmăresc filme, seriale multe, sînt foarte atent la scenariu și închid un film extraordinar și după 30 de minute pentru o singură replică greșită care și-a ieșit din caracter. Așa am perfecționat fiecare personaj din cartea mea. Iar la dialoguri, la un moment dat, ele efectiv au curs. Cel puțin, la Pribeagu, rolul lui nici nu era foare mare în carte la început, ca să fiu sincer. Știam că e autorul textelor Zarazei și mai mult am bănuit o prietenie între el și Cristian Vasile. Însă personajul mi s-a părut fabulos, așa că am simțit că trebuie introdus. În plus, trebuia introdus și pentru că la ieșirea lui din scenă marca niște momente politice importante din perioada respectivă. De altfel, fiecare personaj era foarte important în carte tocmai pentru a aduna toată acea tensiune spre final.

Cărti cu suflet: Cristian Vasile și-a șters numele din istorie, a refuzat să-și pună numele pe mormînt. Tu i-ai dat o nouă șansă la viață, la neuitare.

Andrei Ruse: E mult spus, nu, nu eu i-am dat. Cărtărescu i-a dat. Chiar dacă povestea lui nu e reală, e legendă. Toată lumea știe despre Zaraza pornind de la povestea lui. Pentru mine contează mai mult legenda decît istoria în sine. Ok, poate i-am dat și eu lui Cristian Vasile ceva, dar e jumătate din ceea ce mi-a dat el mie. Pe de altă parte și Cristian Vasile parcă a venit la mine așa și mi-a zis ”uite un subiect de carte, tu o să fii autor de carte, o să dai interviuri”. Am simțit o reciprocitate în toată chestia asta.

Cărti cu suflet: Totuși, lumea ar fi rămas cu o fantezie, cu o poveste – dacă tu nu ai fi scris cartea asta despre Cristian Vasile și Zaraza.

Andrei Ruse: Fantezia e frumoasă, ca și această poveste a lui Cristian Vasile.

Cărti cu suflet: Dar ar fi fost păcat să nu aflăm povestea lui.

Andrei Ruse: Eu cred foarte mult că, în general, oricît de crudă ar fi lumea, oricare ar fi acel prezent, inclusiv prezentul comunist, istoria și timpul fac dreptate, trec peste orice. Eu cred că lucrurile la un moment dat revin peste 50 de ani, peste 100 de ani. Uite acum îl redescoperim, de exemplu, pe Max Blecher, există și un institut, un cenaclu cu numele lui. Poate că peste 20 de ani descoperim că Mazilescu a fost mai important ca Nichita Stănescu. Toate lucrurile astea au nevoie de timp. Era pe undeva normal ca și Cristian Vasile în perioada aia, prin cîte a trecut, să aibă un sfîrșit tragic, dar era firesc ca lucrurile astea să fie descoperite și scoase la lumină. Cred că dacă nu eram eu, cineva tot venea peste timp și descoperea lucrurile pentru că astfel de lucruri nu se pot șterge. Chiar asta e și ideea pe care am lăsat-o la finalul cărții. Că arta, Zaraza, a trecut peste toate, peste cenzură, și poate și de-asta eu mă bucur că am restituit lucrurile. Pe mine m-a mirat cînd am văzut subiectul, că nu l-a abordat nimeni în felul ăsta, adică mai firesc. Romanul meu poate e așa mai epic și de aceea e mai ușor de urmărit și poate că oamenilor le e mai greu să citească o carte plină de date, dar eu unul apreciez fiecare cărticică, fiecare povestioară, mai ales pe cea a lui Cărtărescu pe care eu o apreciez foarte mult chiar dacă nu respectă adevărul istoric. Îl apreciez mult pentru că a inventat o poveste, a trecut-o din folclor și a exagerat-o foarte mult, dar a făcut-o foarte cunoscută, astfel încît cine știe ceva despre Zaraza de la el știe.

Cărti cu suflet: Mie îmi place mai mult povestea ta decît a lui.

Andrei Ruse: Povestea e la fel de frumoasă. Faptul că se știe despre Cristian Vasile mi se pare la fel de important, chiar dacă povestea lui Cărtărescu nu e sută la sută adevărată, chiar dacă pornește de la o legendă, și ca legendă putem presupune că a existat o femeie care se numea Zaraza. Singura mea problemă cu cartea lui Cărtărescu este că l-a făcut pe Zavaidoc un personaj negativ. Acolo e problema mea. Dar ca literatură, n-am nici un reproș. O chestie de 10 pagini, scrisă extraordinar care a mișcat, care a introdus legenda în folclor. Ce-am făcut eu cu Cristian Vasile? I-am aflat povestea, i-am spus-o și am simțit un sentiment de dreptate. Nu numai pentru el, ci și pentru Ion Pribeagu pentru că și el trebuie adus în discuție și pentru Ionel Fernic, pentru mulți alții. Pentru multe dintre personaje, evident, dar pentru Cristian Vasile, în primul rînd pentru că el era centrul cărții. Pe de o parte, un mare merit îl au colecționarii care au adus la lumină discografia lui și au pus-o și pe internet gratis. Cred că pînă în anii ‘90 se mai scosese un disc mare cu vreo 10 piese cîntate de el. Cam aia era tot ce rămăsese. Deci de la 10 piese la 200, asta e munca titanică a unor colecționari, unii dintre ei foarte tineri, unii mai mici ca mine. Un colecționar avea doar 17 ani cînd a pus pentru prima dată toata discografia lui Cristian Vasile. De-aia spun că istoria, ceea ce e valoros, nu va decade și va ieși mereu la suprafață.

Cărti cu suflet: Tu ce ți-ai dorit cu acestă carte, cum ți-ai dorit să rămînă ea în ochii oamenilor?

Andrei Ruse: S-ar putea să spun cuvinte foarte mari acum, eu cred că mai ales cînd am scris cartea asta a contat foarte mult și contextul socio-politic de acum și contextul socio-politic de atunci, pentru că am găsit cîteva legături. Eu cred că acum sîntem efectiv într-o perioadă de decădere culturală. Și atunci, cred că unul dintre cele mai bune lucruri este de a te regăsi pe tine în istorie. Pe mine, reinventarea lui Cristian Vasile m-a făcut să cred că, în contextul ăsta în care îți vine să-ți iei cîmpii, în care e din ce în ce mai greu să găsești sistemul ăla de valori care trebuie, care e necesar, să găsești puterea aia de muncă, lucrurile care l-au inspirat pe Cristian Vasile – și anume, curaj, inventivitate, inovație – m-a făcut să cred că toate aceste lucruri sînt de actualitate. Cred că cine citește cartea asta, dincolo de poveste – mă rog, povestea o să-l facă să rămînă cu un sentiment plăcut sau neplăcut, unora s-ar putea să nu le placă cartea – în orice caz, cred ca cine va citi cartea va rămîne și cu povestea și cu cîteva date istorice, dar dincolo de asta o să rămînă cu o cărămidă în sistemul lui de valori. Eu asta am simțit. Că e important ca român, să descopăr o parte din perioada interbelică pe care n-o știam, să descopăt niște personaje care fac parte din identitatea lui. Adică, odată Cristian Vasile recîștigat public, personajul va fi cîștigat și personal de fiecare individ în parte, dar și la nivel de societate, împreună cu toate valorile pentru care el a militat. De asta ți-am zis că o să spun cuvinte mari, dar asta am simțit cînd am scris cartea. Că e mai mult decît o simplă poveste. Și pe urmă cred că marea noastră problemă în urma acestei mari decăderi culturale este chiar istoria, faptul că nu ne cunoștem istoria sau cunoaștem doar o parte foarte neagră a ei. Dar cred eu că tocmai venind din spatele ei putem să ne schimbăm. Am văzut cartea asta venind pe un val de interes față de istorie, în special din partea tinerilor, pe un val de întoarcere spre tradițiile noastre. Se reascultă Subcarpați care au reinventat folclorul. Și chiar l-au reinventat și se reasculta. Eu vin cu o fărîmă mică cu Cristian Vasile, altul cu nu știu ce și cred că în felul ăsta putem să schimbăm lumea (rîde). Adevărul e că dacă m-aș apuca de o carte fără să cred că poate schimba 0,0001 % din lume, n-aș mai scrie-o. Trebuie să cred că acea carte va schimba măcar un om. Măcar pe mine.

Cărti cu suflet: Ce ai simțit tu cînd ai ars cartea la mormîntul lui Cristian Vasile? Cumva ai simțit că acolo se încheie misiunea ta?

Andrei Ruse: Sînt un tip foarte ciudat, cînd am văzut mormîntul lui Cristian Vasile n-am simțit nimic, absolut nimic. Cînd am ars cartea a fost o comedie întreagă. Pînă am reușit să o ardem, am făcut diverse încercări, cu o brichetă, cu o lumînare. Pur și simplu nu lua foc, fumega, în cimitir. Lumea se întreba ce se întîmplă pe acolo, o fi vreo profanare de morminte sau chestii de genul ăsta. Deci momentul în sine a fost comic de-a dreptul, există cîteva filmări în care se vede cît de caraghios a fost.

Cărti cu suflet: Din pozele de pe internet părea ceva foarte solemn.

Andrei Ruse: Da, în poze totul pare foarte serios, dar în realitate nu a fost așa, ne-a intrat fum în ochi, am început să urlăm, să plîngem pe acolo. Momentul de după a fost însă foarte interesant. După, chiar s-a creat un gol în mine, am simțit că s-a încheiat povestea. Am mai vrut s-o ardem o dată – am mai avut o lansare în Sibiu prin aprilie și puteam să o fac și atunci – dar simțeam că încă nu e terminată povestea. Nu era ok, încă mai eram în carte, dar acum, că am ieșit din ea, am simțit că am ținut acea promisiune pe care am făcut-o și am vrut neapărat să mă duc la mormîntul lui să-l anunț pe Cristian Vasile printr-un ritual inventat de mine că povestea lui merge mai departe.

Cărti cu suflet: Mi-a plăcut mult cum i-ai răspuns băiatului acela de pe Facebook care te-a criticat că ai ars cartea, în loc să o faci cadou cuiva.

Andrei Ruse: Chiar discutam cu Vali Olteanu, un prieten foarte bun care m-a ajutat cu lansarea cărții în barul lui, Art Cafe, un băiat foarte mișto, actor, un băiat foarte pasionat de artă, care are și galerie de arta, în Piața Mare, unde scriu tot timpul. El chiar a înțeles ritualul ăsta, o chestie simbolică, personală, nu e o chestie de comentat neapărat, cine o înțelege și o simte, o face, cine nu, lasă comentarii pe FB. Evident că mă asteptam și la astfel de reacții. Mă bucur că a fost doar una. Mă așteptam să apară oameni care să comenteze fără să înțeleagă că pentru mine a fost încheierea unui întreg proces. (rîde).

Cărti cu suflet: Știu că ai fost în multe orașe din țară cu promovarea cărții. Cum ți s-au părut oamenii acolo, cum ai fost primit?

Andrei Ruse: Ceea ce se întîmplă în toată țara, în toate mediile, reacțiile sînt extraordinare. Eu pînă acum nu am avut nici o reacție negativă la ”Zaraza”, ceea ce mă bucură enorm. Pe de altă parte mă face să-mi pun semne de întrebare, măcar așa, e sănătos asta? Toate lansările au farmecul lor, și fiecare a fost diferită. La Arad am mers pe povestea Zarazei, pe romanțare, pe lucruri mai de romantism. La Lugoj, unde m-am dus aproape întîmplător și nu ma asteptam să iasă așa de frumos, am discutat despre Bucureștiul interbelic, despre Bucureștiul de acum. De cîte ori te duci în provincie se întîmpla chestia asta, n-ai cum să nu faci asta, dar să știi că eu am găsit o soluție foarte bună pentru această situație. Deci cînd mă duc prin Ardeal, de exemplu, spun că Bucurestiul e un oraș de căcat. Dacă ești în Sibiu, le spui că-ți place Sibiul… A fost o fază la Lugoj, un domn profesor, îmi scapă numele acum, stătea chiar în primul rînd, și la final a scos la un moment dat un binoclu și a zis: ”am fost toată seara cu ochii pe tine!” (rîde). La Cluj la fel, n-a fost o lansare propriu-zisă, n-a fost foarte pregatită, dar a fost totuși o lansare decentă. Au venit foarte multe persoane în vîrstă. Apoi, a fost impactul cărții asupra tinerilor care știau cărțile mele de dinainte, care de obicei erau despre alte lucruri, alte perioade. Au citit Zaraza și au intrat în atmosferă. La un moment dat, m-am bucurat nu pentru că am scris cartea, ci mai mult să văd pe profilele prietenilor mei de 20, 25 de ani, după ce știam că au cumpărat cartea cu vreo săptămînă în urmă, punînd Cristian Vasile de pe Youtube și share-uind tot felul de piese de-ale lui. La un moment dat wall-ul meu era plin de Cristian Vasile. Am reusit sa fac chestia asta cu cartea și m-am simțit extraordinar. Toate lansările au fost pline de emoție, de încărcătură. Au fost oameni care s-au bucurat enorm, eu fiind un scriitor care are un public cît de cît ok. Publicul meu e tînăr, foarte tînăr, vorbesc de cititori de la 16 ani, pînă la cititori de 30, cam pe acolo era publicul meu, așa cu cîteva excepții. Dar asta a fost pînă la Zaraza. Am stat de vorbă la Lugoj cu un nene de 91 de ani care a spus că Zaraza a fost melodia copilăriei lui. La București au venit două persoane de peste 80 de ani cred și pentru că am avut și cîntare la lansare au început să danseze tango. A fost impresionant. Am întîlnit niște oameni care m-au făcut să cred că am zis și povestea lor, care era uitată. Să vezi venind la o lansare de carte bătrîni de 70, 80, 90 de ani, bucurîndu-se și luîndu-te în brațe, pentru mine a fost – nici nu pot să descriu sentimentul ăsta – pentru mine a fost extraordinar.