Scrisoare de la Manuela Golea
Dragă Camelia,
Vreau să-ţi spun că anul acesta ai reuşit să-mi provoci câteva tresăriri, toate de bucurie. Întâi şi întâi a fost momentul în care am citit anunţul că în curând Editura Trei îţi va publica primul roman. Uau!, mi-am spus. Am trăit plăcerea să îmi confirmi ce bănuiam despre tine deja de peste 15 ani, de când ne cunoaştem. Nu ştiam că vei publica romane, ci că ai o lume interioară în care trăieşti intens, intens.
Apoi, nu am putut onora invitaţia ta la lansare, ceea ce m-a făcut să număr orele până la întâlnirea cu „Vina” ta. Mă sâcâiau toate recenziile care apăreau şi evitam să le citesc pentru că îmi doream o prospeţime a minţii, o muşcătură proaspătăt din pâinea aburindă, darul tău pentru noi. Câte ceva tot mi-a ajuns în faţa ochilor, dar mă făceam că nu înţeleg. De pildă, atemporalitatea. Am ales să fie timpul meu!
Nu-mi venea în minte decât „Ruşinea” lui Salman Rushdie şi tortura prin care este trecut cititorul, calvarul la care este supus pentru a înţelege dogmele unei culturi diferite. Tot aşa aveai să-mi faci, Cami?!
Şi da, eram foarte curioasă! Ardeam! Nu ştiu de ce… Pentru că te ştiam? Mă gândeam cum poate să scrie Camelia despre vini?! Femeia senină şi caldă pe care o ştiu ar fi trebuit să fie muşcată şi tăvălită de suferinţe pentru a putea scrie despre durere, ceea ce nu avea cum să fie adevărat. Însă ştiam intuitiv cât de atentă eşti, cum observi detaliile, trecerile unui om, cum îi citeşti gândurile şi cum îi răspunzi la cuvintele nerostite… Mă rog, mă întind prea mult, nu-i aşa?
O altă tresărire m-a înfiorat când am ţinut pentru prima dată cartea în mână. Sincer, mă aşteptam la un volum sub 200 de file, pentru că-mi aduceam aminte de primele cărţi din colecţia Ego de la Polirom, subţiri şi sperioase, unele cu un conţinut puţin convingător.
… Şi mi-am zis: dacă femeia asta s-a încumetat să scrie peste 300 de pagini, sigur a avut ce spune! Mângâiam coperţile, aşteptând… Nu-mi explic ce. Am stat aproape o săptămână până am început să citesc. Şi am tresărit din nou!
Suava şi gingaşa mea prietenă dispăruse, lăsând loc unei femei puternice pe care nu o cunoşteam, eventual doar o bănuiam. Cele două planuri mă contrariau pentru că bucuria şi ura aveau acceaşi intensitate. Textul m-a obosit ca nici unul şi trăiam cu intensitate fiecare cuvânt, fiecare propoziţie.
Din când în când ieşeai la iveală, Cami, tu cea iubitoare de flori liliachii şi de orhidee, îţi înfăşurai personajul în mohair – eu l-aş fi legănat în caşmir J – aduceai soare şi blândeţe, după care mă loveai în moalele capului. Beţii, vomă, rahat, abandon, indiferenţă, urâţenie, eşec şi vină, bineînţeles.
Din păcate nu am reuşit să citesc cartea fără să mi te am în gând, dragă Camelia. Pentru mine a fost un dialog, am căutat să te găsesc şi te-am aflat, m-ai surprins în mai multe feluri şi m-am gândit cât de greu ţi-a fost să te speli, să te eliberezi cu adevărat după ce ai terminat de scris.
Vreau să-ţi mai spun că: mi-a plăcut enorm să fiu însoţită zile bune de „Vina”; da, finalul este previzibil, dar nu m-a dezamăgit pentru că eu l-am aşteptat mult mai devreme! Şi pentru că nu l-ai oferit la timpul meu, mi-am găsit alte finaluri. Pentru ca la sfârşit de tot să mă faci să tresar. Din nou!
Ţi-ai dovedit fineţea psihologică, dar şi vulnerabilitatea. A ta, dar şi a mea. M-ai încolţit şi m-ai eliberat (PS: motiv pentru care aş recomanda volumul în locul cărţilor motivaţionale).
Cami, după cum ai scris singură în „Vina”, îţi doresc să treci cu bine peste perioada de redactare a celui de-al doilea roman, la care sunt sigură că deja piguleşti.
Nu, aceasta nu este o recenzie. Este doar o scrisoare către o prietenă.
Îţi mulţumesc pentru lectură!
Cu drag,
Manuela
PS: Încerc de câteva zile să-ţi scriu. Iniţial mi-am notat nişte detalii tehnice, dar mi-am dat seama că ar fi fost tardiv, nu sunt redactor de carte sau corector.
Şi cuvintele de mai sus sunt searbăde faţă de stările pe care mi le-ai dăruit. Le-am şters şi le-am rescris, iar acum am senzaţia că ideile şi-au pierdut cursivitatea…
