Dragi prieteni curajoși,
Încep prin a vă mulțumi, iar dacă o voi face de alte câteva ori pe parcusul acestei scrisori, vă rog să-mi scuzați repetiția. E pur și simplu o nevoie. Nevoia mea de a da și eu puțin înapoi din ceea ce primesc de la dumneavoastră aproape zi de zi.
Apoi doresc să-mi cer iertare. În primul rând de la cei pe care i-am răscolit, de la cei pe care i-am întors într-un timp pe care l-ar fi vrut uitat. Dar și de la cei cărora le-am creat disconfort și pe care i-am pus față în față cu o realitate cutremurătoare.
Când am scris cartea „Măștile fricii”, am făcut-o cu gândul la toate poveștile pe care le-am auzit și care mi-au strâns sufletul de groază, bucurându-mă în sinea mea că eu n-am trăit așa ceva și că am avut parte de o copilărie fericită. Știu că bucurie e un termen care n-ar avea ce să caute aici, dar pentru că nu știu cum să fiu altfel decât sinceră, spun cu oarece vinovăție că asta am simțit. Am scris „Măștile fricii” cu gândul la prietenii cărora le-am auzit dramele din copilărie abia acum, la maturitate, când au avut puterea să se uite înapoi și să întredeschidă ușa cu orori, țipete și bătăi, iar de atunci m-am tot întrebat în buclă eu unde naiba am fost atunci, cum de n-am văzut și n-am simțit nimic? Am scris „Măștile fricii” ca un om care s-a simțit în permanență locuit de un ghem de frici, multe dintre ele nejustificate. Dar care l-au marcat profund.
Vă mulțumesc tututor celor care în timp ce ați citit cartea sau imediat ce ați terminat-o v-ați luat inima în dinți și mi-ați spus povestea voastră, atât de asemănătoare cu a lor, a copiilor ăia înfricoșați. ĂSTA DA CURAJ! Iar pentru asta iar vă mulțumesc! Și vă rămân datoare. Pentru toate frânturile de vieți pe care mi le-ați încredințat, toate destăinuirile, versurile și gândurile voastre. Știu că pentru multe dintre ele ați avut nevoie de forță. Știu că multe dintre ele v-au dărâmat din nou. Dar mai știu și că, dacă ați ajuns aici, înseamnă că ați biruit.
Cu admirație, prietenie și considerație,
A voastră autoare,
Camelia Cavadia
