Sticletele, de Donna Tartt

Sticletele, de Donna Tartt

Sticletele de Donna Tartt a atras deja laudele criticilor, o serie de nominalizări și un Premiu Pulitzer pentru Ficțiune în 2014 și asta pentru că, în opinia mea, este o carte seducătoare.

Sticletele a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărți al publicației New York Times direct pe poziția a doua, a ajuns imediat numărul 1 și a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare a romanului au fost vândute în 32 de țări. Scriitoarea americană în vârstă de 51 de ani a fost clasată de revista Time în top 100 cei mai influenți oameni din lume. Romanele ei, Istoria secretă, Micul prieten și recentul Sticletele, sunt scrise la răstimp de câte un deceniu.

Recent, Warner Bros a anunțat achiziționarea drepturilor de ecranizare a cărții. Filmul va fi produs de Brett Ratner, regizorul filmelor de succes Ora de vârf, Dragonul Roșu și recentul blockbuster Hercules, alături de Brad Simpson, producătorul câștigătorului Premiului BAFTA din anul 2012, Jocurile foamei.

Povestea adolescentului de 13 ani a cărui soartă se schimbă din cauza unei picturi misterioase din secolul al XVII-lea, dinamica acțiunii plasate în orașele New York, Las Vegas și Amsterdam, relația de dragoste desfășurată pe fundalul teribil al lumii interlope sunt elementele cheie ale unei adaptări cinematografice ce se va bucura probabil de același succes pe care l-a înregistrat și cartea Donnei Tartt.

De ce mi-a plăcut Sticletele?

In primul rând pentru că Donna Tartt reușește să creeze o adevărată lume a frumuseții nemuritoare, dar și a pierderilor, a sentimentelor amestecate pentru oameni și artă.

Donna Tartt este o povestitoare extraordinară care a te face să-i urmezi povestea cu toate simțurile în alertă. Eu una am simțit că vreau să merg oriunde m-ar fi îndreptat scriitoarea, nu mi-a păsat că drumul e lung și anevoios pentru că nu m-am gândit la el de pe margine, ci dinăuntru, ca și când aș fi fost în permanență alături de personaje, amestecată printre ele. Tocmai de aceea, nu m-a descurajat grosimea cărții și spun cu sinceritate că dacă ar mai fi avut încă alte volume la fel de groase, le-aș fi citit și pe acelea fără să crâcnesc, concentrându-mă la călătorie, la drum, la ceea ce văd pe geam, nu la punctul final, la destinație.

Donna Tartt reușește să creioneze personaje memorabile, integrate perfect în lumea în care se învârt.  Iar ceea ce le face atât de credibile este limbajul. Apoi, le descrie atât de bine încât le vezi cum se mișcă, știi ce gândesc, le auzi ce-și vorbesc și ăsta e un lucru care mi-a plăcut la nebunie.

Apoi, mi-a plăcut pentru faptul că autoarea reușește să păstreze energia narativă pe tot parcursul cărții, lucru greu de realizat, mai ales că vorbim despre o poveste care se întinde pe  mai bine de 1100 de pagini.

Povestea are suspans, are momente bine dozate și cumva simți că scriitoarea nu ia niciodată piciorul de pe ambreiaj, fiind pregătită oricând să accelereze. Ritmul povestii este unul susținut, alert, deloc obositor, unul care-ți menține curiozitatea vie. De fapt totul e viu în această carte: personajele, prietenia, emoția, pierderile, durerea, iar asta se datorează ritmului firesc al poveștii, al scriiturii empatice, sprintene, dinamismului din fiecare frază și imagine creată.

Sticletele este un roman despre iubire și artă, despre pierdere și regăsire, despre lupta pentru supraviețuirea fizică și morală, despre dragoste și prietenie, despre subteranul unei lumi nebănuite, cea a mafiei cu tablorui și alte obiecte de artă. Sticletele este drumul modelării sufletești într-un destin deloc simplu, împănat cu întorsături de situație care te fac să trăiești povestea.

Mi-au plăcut frazele elaborate, metaforele uneori ușor forțate, dar care mie mi-au stârnit imaginația. Chiar dacă uneori mi s-au părut prea căutate, comparațiile excentrice m-au impresionat de-a dreptul prin alăturara termenilor ce păreau la prima vedere să nu aibă nimic în comun. De asemenea, m-a încărcat emoția ce a însoțit fiecare gând al copilului de 13 ani care  supraviețuiește ca prin minune unei explozii ce-i omoară mama într-un muzeu de artă. M-am pus deseori în locul lui Theo și am încercat să-nțeleg ce simte când nu-și găsește locul printre colegi, prieteni, familia adoptivă, când îl chinuie dorul de mamă, agațat de ceea ce-i amintește cel mai tare de ea: un mic tablou fascinant, preferatul ei, pe care el l-a sustras din muzeu, după explozie, la îndemnul unui bătrân misterios, înainte să moară. Cu toate astea, nu pot să spun că am reușit să mă identific cu Theo, nici măcar nu am reușit uneori să-i înțeleg unele decizii, acțiuni, dar poate și de aceea am căutat mai tot timpul să-l înțeleg, să văd de ce face ceea ce face.

Și mi-a mai plăcut ceva foarte mult la această carte, felul în care scriitoarea pune față în față existența umană atât de fragilă, atât de precară și de imprevizibilă cu lumea artei, în acest caz cu Sticletele lui Fabritius, o capodoperă destinată nemuririi. Un tablou a cărui valoare inestimabilă va continua să sfideze timpul, punând în antiteză zădărnicia vieții, care indiferent de felul în care este trăită, de emoția cu care este investită, este sortită finitului, mundanului.

Da, cartea putea să fie și mult mai scurtă, însă pe mine nu m-au deranjat multitudinea de explicații, descrierile lunguiețe și nicidecum observațiile despre artă și lumea teneboasă din spatele ei. Dimpotrivă.

Ce nu mi-a plăcut?

Faptul că autoarea pare să aibă o anumită îngăduință pentru consumul de substanțe interzise, de toate felurile la care recurge Theo pentru a face față pierderii mamei sale, vieții zbuciumate, existenței lui fără nicio stabilitate, fără dragostea familiei, fără repere. Cumva-cumva, la final rămâi cu sentimentul că toate aceste substanțe nu sunt chiar atât de nocive și distrugătoare și că dacă le ții cât de cât sub control și-ți controlezi dependența, te poți descurca.