A fost una dintre cele mai bune alegeri care mă putea însoți în vacanță, pe pământ grecesc. 
Am plecat cu gândul de a descoperi dacă spiritul lui ”Zorba Grecul” mai există astăzi pe o mică insulă, ce-i drept nu Creta, de unde e personajul, ci Skiathos. Și dacă oamenii au, în ciuda contextului actual, acea bucurie de a trăi, atât de frumos nuanțată de Nikos Kazantzakis.
Astfel, realitatea s-a împletit cu ficțiunea în mod firesc, iar această corespondență a paginilor cărții cu fiecare zi petrecută acolo a fost uimitoare. Nu am așteptat-o, nu am 
imaginat-o, ci pur și simplu s-a întâmplat. Incursiunea mea pe urmele lui Zorba a început fidel descrierii autorului grec – ”sufla un vânt de toamnă, norii scămoșați treceau domol și îndulceau pâmântul acoperindu-l de umbră. (…) Un nisip alb, extrem de fin, niște leandri încă în floare, niște smochini, (…) un mic golf rotund, nisipos, liniștit pe care valurile îl scăldau blând, fără să se spargă, mulțumindu-se să depună o spumă ușoară de-a lungul plajei” – și au făcut din peisajul ce se întindea în fața ochilor, pe măsură ce mă plimbam pe insulă, unul de roman.
Pe fondul acestei povești vizuale am parcurs o carte despre viață și moarte, despre dragoste, despre răbdare și delicatețe, dar mai ales despre fericire, în forma sa pură, venită poate din acceptare și din lipsa răzvrătirii analitice în fața evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute care apar de-a lungul timpului. Citându-l pe Confucius, Kazantzakis spune că: ”mulți caută fericirea mai presus de om; alții mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului. Există așadar tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt”, iar Zorba pare să își fi găsit fericirea chiar prin modul de a-și trăi viața și a reacționa cu tot sufletul la ceea ce îl înconjoară.
”Iată un bărbat în adevăratul înțeles al cuvântului, îmi spuneam, invidios pe durerea lui Zorba. Un bărbat cu sânge cald și oase zdravene, care, când suferă, lasă să îi curgă lacrimi groase pe obraz; când e fericit, nu își alterează bucuria trecând-o prin sita fină metafizicii. (…) Asemeni copilului, vede lucrurile pentru prima oară. Fără încetare, se miră și se întreabă. Totul îi pare miraculos și, în fiecare dimineață, când deschide ochii și vede pomii, marea, pietrele, o pasăre, rămâne cu gura căscată… <ce e minunea asta?>, strigă el. Ce sunt toate aceste taine ce poartă numele de pom, mare, piatră, pasăre?”
M-am întrebat dacă oare acest fel de a fi poate exista cu adevărat. Și răspunsul a fost da. Pentru că și personajul principal și-a găsit un corespondent în realitate, într-un urmaș autentic al lui Zorba. Ce-i drept mai puțin în ale dansului și cântatului la santuri… Sau, cine știe, poate data viitoare când și dacă ne vom revedea, îl voi întreba. De data aceasta l-am lăsat pe el să povestească.
Kostas are 40 de ani și s-a născut chiar în Skiathos, însă adună în sângele lui spiritul a patru insule, printre care și Creta, de unde este bunicul lui. Împreună cu fratele său are două bărci, una strict de pescuit, acțiune pe care o desfășoară la ore la care locuitorii orașelor dorm duși, și una cu care face excursii pentru turiști pe plajele inaccesibile ale insulei sau pe cele din apropierea ei. Ambele activități îi asigură traiul și niciuna nu e așa ușor de practicat cum ar părea.
Asemeni lui Zorba, ”cu părul vâlvoi, înalt, uscățiv” ar părea ușor aspru sau intimidant la prima vedere. Dar cu siguranță este un personaj. Atunci când stai de vorbă cu el îi descoperi în privire o bunătate nemăsurată și unul dintre cele mai blânde zâmbete. Ne-am cunoscut în urmă cu doi ani, când am făcut mai multe excursii cu Eleni Boat și ne-am revăzut acum, cu ceva emoții – plus un vas de ceramică de Horezu cadou -, ca atunci când îți revezi un prieten drag de departe.
Nu este prea vorbăreț și expansiv ca personajul lui Kazantzakis însă într-una din zile, într-o nouă călătorie am stat pe scara bărcii și priveam cum ne îndepărtăm de port. Îl întrebam despre traiul pe insulă și atunci mi-a vorbit despre el, despre casa lui, despre mare și plaja preferată… Și ochii îi străluceau.
Vorbea despre fapte simple, luate așa cum sunt. Vorbea despre mulțumirea de a le trăi, în care ziua
de astăzi este mai importantă ca cea de mâine, despre apartenența puternică și iubirea față de acel loc, față de pământ și tot ce îl înconjoară. Pentru el marea și (mai ales) vântul nu sunt două concepte poetice, ci cât se poate de concrete și demne de respectat: datorită lor are din ce trăi, fie că pescuiește fie că organizează plimbări de agrement. Și de aici vine și acceptarea lucrurilor pe care nu le poți schimba atunci când natura își urmează cursul și bucuria celor care pur și simplu apar pentru că, din nou, nu toate stau în puterea ta. Și din acest punct de vedere am realizat că l-am găsit pe Zorba.
Cu un ton mai domol, dar Kostas este Zorba. Nu e de ici de colo să vezi un om care trăiește și muncește în același peisaj zi de zi și nu numai că nu se plânge de ce nu are, dar i se pare de fiecare dată că nimic nu poate fi mai frumos ca locul său. Și pentru asta este fericit.
Atunci i-am povestit despre carte și a chicotit. Își amintea dansul lui Anthony Quinn din film. I-am povestit despre ce îmi plăcea cel mai mult la ceea ce citeam. Și m-am gândit că acel dans este ca o chintesență a tuturor întâmplărilor despre care el tocmai vorbise cu atâta pasiune. Și i-am spus și despre ”Cărți cu suflet” și despre ce urma să scriu. Și i-a plăcut ideea așa că s-a lăsat pozat în chip de Zorba.
Iar mie… mie mi-au plăcut ambele călătorii. M-am decis să-l duc pe Zorba acasă și am vazut că el de fapt nu a părăsit niciodată acel loc. Acest spirit există încă în oamenii care trăiesc acolo astăzi, dincolo de crize economice, de banii care vin și pleacă. 
Dincolo de prejudecata multora dintre noi care, urmărind de departe știri despre viețile lor considerăm că stau într-un loc unde, hai să spunem, viața curge în așa fel încât nu te îndeamnă la muncă. Și da, poate așa e – viața e altfel acolo. E mai mult soare și pare vacanță tot timpul. Dar acest ”altfel”, pe lângă multă muncă, mai înseamnă ceva, mai rar întâlnit la noi: recunoștința a ceea ce ai.
Lângă aceste două personaje, unul fictiv și unul real am înțeles și am simțit că da, fericirea este pe măsura ta, cum o alegi și cum o vrei. Și nu vorbesc de una constantă și permanentă, că nu cred că există. Ci fericiri mai mici… ca atunci când mă minunez ca Zorba de cât de frumoasă e natura în jurul meu, când mă bucur în fiecare zi de vară că este cald, după o iarnă friguroasă, când mai găsesc o candoare sinceră în oamenii pe care îi întâlnesc și le ascult poveștile, când aleg să văd părțile bune și mai ales când sunt recunoscătoare pentru toate acestea.
Poate nu îmi ies toate chiar în fiecare zi, dar mi-am promis că mă voi strădui mai mult.
Adela Marinescu
